Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Lecturile acestei duminici ne fac să simţim într-un mod deosebit ceea ce sfântul Ieronim a exprimat în vremea sa atât de sugestiv: "Când te apropii de Sfânta Scriptură tu nu citeşti o carte, ci asculţi mirele care-ţi vorbeşte". Într-adevăr, cuvântul Domnului adresat nouă astăzi nu poate fi înţeles decât ca un cuvânt venit din partea unui mire, pentru că ne vorbeşte despre două lucruri ce nu pot fi înţelese decât de cei îndrăgostiţi. Cele două lucruri sunt: iubirea şi lăsarea.
Şi tocmai această asociere dintre iubire şi lăsare ne arată deosebirea dintre felul lui Dumnezeu de a iubi şi felul oamenilor, deosebire care ne uimeşte ori de câte ori o descoperim concret, în viaţa noastră, aşa cum a făcut-o Ieremia.
Profetul Vechiului Testament nu vorbeşte astăzi explicit despre "iubire", ci despre "seducţie": "Tu m-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus".
Or, tocmai alegerea acestui cuvânt trădează teama omului, bărbat sau femeie, de a nu fi lăsat după ce a fost cucerit în iubire. Cu toţii cunoaştem expresia amar-ironică: "sedusă şi abandonată" şi din păcate nu doar din auzite, ci din experienţe dureroase, trăite la persoana întâi. Iar apoi, cum să nu evocăm în acelaşi context, cântecul sfâşietor al Mariei Tănase:
Păi cine iubeşte şi lasă,
Dumnezeu să-i dea pedeapsă,
Târâişul şarpelui
Şi pasul gândacului,
Vâjâitul vântului,
Pulberea pământului,
Că furnica de-i furnică,
La trup mare, la cap mică,
Şi la mijloc subţirică
De umblă pe sub pământ,
Tot se ţine de cuvânt,
Tot se ţine de cuvânt.
Hai, dar noi oameni botezaţi,
Dar noi oameni botezaţi,
De cuvânt suntem lăsaţi,
De cuvânt suntem lăsaţi.
Că cine iubeşte şi lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
Târâişul şarpelui
Şi pasul gândacului,
Vâjâitul vântului,
Pulberea pământului.
Da, infidelităţile noastre de toate felurile ne fac să ne temem la rândul nostru că vom fi abandonaţi după ce am fost seduşi, ne este frică să nu fim trădaţi aşa cum trădăm noi pe alţii... Însă uimirea profetului Ieremia constă tocmai în descoperirea faptului că Dumnezeu nu-l părăseşte pe om după ce i-a cucerit inima, ci, dimpotrivă, este cu el în toate greutăţile, în aşa fel încât sentimentul prezenţei dumnezeieşti este mai puternic decât orice piedică, decât orice infidelitate omenească!
Numai că Dumnezeu, care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, doreşte ca şi noi să iubim asemenea lui, adică să iubim fără să lăsăm, să iubim cu fidelitate. Or, aceasta este greutatea lui Petru din evanghelia de azi şi aceasta este şi dificultatea noastră: în iubire, pentru a nu-l pierde pe cel iubit, ni se cere să lăsăm de la noi, iar iubirea lui Dumnezeu cere renunţarea la iubirea propriului "eu". Sfântul Ioan Scărarul deplângea pe cei care nu înţelegeau acest lucru prin cuvintele: "Vai ţie, iubire de sine, a toate urâtoare!" Nu există în acest sens iubire fără lepădare de sine, iar în context creştin, a alege între iubire şi renunţare echivalează cu o "erezie!"
La rândul ei, sfânta Liturghie ne permite să concretizăm iubirea de Dumnezeu prin trei "lăsări de sine":
Întâi de toate, ne cere să lăsăm cuvântul lui Dumnezeu să ne vorbească; altfel spus ne cere să încetăm grăirea noastră în deşert pentru a face loc cuvântului său în vieţile noastre. Această cea dintâi "lăsare" este semnificată şi împlinită de sfânta Euharistie prin liturgia cuvântului.
Apoi, ofertoriul este momentul liturgic când lăsăm ceva de la noi prin oferirea darurilor, conştientizând tocmai prin gestul renunţării că totul este dar în vieţile noastre.
Dar lăsarea sau lepădarea cea mai radicală este semnificată şi împlinită prin sfânta Împărtăşanie, atunci când nu mai lăsăm doar ceva din ce avem, ci ne lăsăm cu totul, fiind chemaţi să spunem şi noi împreună cu sfântul Paul: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20).
Cristos în noi... Înţelegem noi oare că, astfel, creştinii sunt oamenii cei mai bogaţi din lume, nu în mod material, ci în modul cel mai real cu putinţă? Credem noi că Dumnezeu ne-a dăruit în Fiul său nu doar o parte din ce are, ci ni s-a dăruit cu totul, fără rest? Atunci să ne amintim şi de cuvântul său care spune: "Cui i s-a dat mult, mult i se va cere" (Lc 12,48) şi să înţelegem că dacă am primit totul de la Dumnezeu, nu ni se va cere mai puţin din partea noastră: harul lui Dumnezeu este gratis, dar nu ieftin! Amin.
