Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Duminica trecută am meditat cuvântul evangheliei în care Isus Cristos prezenta mulţimii parabola semănătorului care a aruncat sămânţa în diferite tipuri de teren: lângă drum, pe pământ pietros, între spini şi pe pământ bun (care a adus rod diferit; care 100, care 60, care 30).
În această duminică, rămânând în aceeaşi atmosferă agrară, evanghelia ne reţine atenţia în continuare asupra semănătorului care nu mai aruncă sămânţa în orice tip de sol, ci seamănă sămânţă bună în ogorul său. Aici producerea rodului este asigurată. Semănătorul nu mai riscă să piardă sămânţa, ci o cultivă plin de speranţa unei recolte cât mai bune şi mai mari. Pământul este valorizat ca făcând parte din împărăţia lui Dumnezeu. Mai mult chiar: semănătorul însuşi face parte din împărăţia lui Dumnezeu, alături de ogorul său. Însă chiar şi în acest ambient favorabil binelui, binecuvântării, chiar aici, în locul în care trăieşte şi-şi creşte recolta semănătorul, chiar aici, acasă la stăpân, la Dumnezeu creatorul şi Domnul împărăţiei cereşti, surprizele nu îl ocolesc. Astfel, deşi semănătorul cultivă în pământ bun, apar dificultăţi din altă parte pentru recoltă.
Vă invit, aşadar, să ne lăsăm călăuziţi de acest cuvânt mântuitor şi să-l primim în sufletul nostru ca dar din partea lui Dumnezeu. Să încercăm deci să pătrundem sensul parabolelor despre împărăţie, mai ales pornind de la cea a semănătorului care cultivă grâul bun şi între timp regăseşte şi neghina pe care nu a semănat-o.
În primul rând aflăm din evanghelie că "împărăţia cerurilor este asemenea unui om...." (Mt 13,25).
Putem să înţelegem că împărăţia lui Dumnezeu nu este doar un loc, un spaţiu, cum deseori am fi tentaţi să credem. Împărăţia este şi omul. Să ne închipuim că vizităm un prieten din depărtare. Noi, de regulă, plecăm de la premisa de a-l pune pe acesta în centrul preocupărilor noastre în acel moment. Mergem în casa lui, îl vizităm, pentru că ne face plăcere, pentru că ţinem la el. Dar uneori drumul până la el, peisajul, locurile noi întâlnite, ceilalţi oameni, anturajul, toate acestea ne dispersează, ne aduc în faţă alte scopuri mărunte, meschine. Va trebui să revenim cu mintea şi atitudinea la scopul vizitei; să ne dedicăm întâlnirii programate, să dăm întâietate prieteniei, lăsând la o parte alte atracţii care par a se impune pe parcurs.
De aceea, Isus ne aminteşte în această parabolă importanţa omului, ne cheamă să luăm în serios pe toţi semenii noştri, mai tineri sau mai în vârstă, sănătoşi sau bolnavi, mai învăţaţi sau mai puţin învăţaţi. Împărăţia este asemenea unui om, este un om, este Cristos, este iubirea inimii sale. Simt eu această iubire? Acord eu spaţiu iubirii sale care să intre în fiinţa mea, să mă pătrundă, să mă copleşească? Ce ar fi fost oare Cina de taină fără Cristos? Ar fi fost o simplă masă, un ospăţ, poate un prilej de discuţii, de întreţinere omenească. Dar prin prezenţa lui Cristos, Cina de taină devine Euharistie, devine sacrament deschis mereu spre a ne potoli foamea sufletească din el.
Sau dacă ne întrebăm: Marile transformări în lume cine le-a creat? Cine le-a favorizat? Conjunctura? Sistemele rigide? Tehnica? Dacă în spatele acestora nu ar fi fost oameni, nu s-ar fi produs schimbările, progresul. Iată cât de important este omul în împărăţia lui Dumnezeu! Împărăţia însăşi ia forma omului. De aceea, în cartea profetului Isaia, însuşi Dumnezeu se adresează omului cu aceste cuvinte:" "Pentru că tu eşti preţios în ochii mei, vrednic de cinste şi eu pe tine te iubesc..." (Is 43,4).
În al doilea rând se spune că "împărăţia cerurilor este asemenea unui om care a semănat...." (Mt 13,25)
Un om care a acţionat, a lucrat, care a pus spre creştere, care a adus ceva viu, nu a lăsat terenul sterp, necultivat, searbăd, lânced. Omul care dă sens locului în care se află. Omul care cultivă mereu, care nu oboseşte în a se implica pentru a face să crească binele. Există însă un risc: la un moment dat, când totul merge foarte bine, omul ar putea să-şi aroge sieşi lucrarea, comportându-se ca un stăpân, uitând că el, de fapt, este doar administratorul. Dumnezeu unic este stăpânul. Iar dacă omul întâmpină mari dificultăţi, îi cere socoteală lui Dumnezeu, pe care de data aceasta îl consideră responsabil, stăpân: un stăpân bun de tras la răspundere în momentele nefavorabile omului, dar şi un stăpân ignorat când aceluiaşi om îi merge bine. De aceea să nu uităm niciodată că noi suntem semănători, dar ogorul este al Domnului. Chiar şi forţa de a semăna este dată tot de stăpân. Suntem administratorii lucrării sale, încredinţată nouă.
Astăzi se pare că oamenii care promovează binele sunt împiedicaţi, nu sunt promovaţi, nu sunt observaţi. Ba chiar uneori sunt blocaţi în acţiunile lor binefăcătoare. Ei însă continuă să semene şi plantele lor încolţesc în inimi, pentru că nu e lucrarea lor. Ei sunt doar executanţii. Lucrarea este a lui Dumnezeu, stăpânul împărăţiei.
Atâtea împărăţii pământeşti au existat, dar multe şi-au găsit sfârşitul. Au rămas doar istorie. Împărăţia lui Dumnezeu dăinuie însă peste veacuri. De aceea să avem mereu convingerea că a semăna, a construi reprezintă o lucrare pe care ne-o încredinţează Dumnezeu. Este săvârşirea voinţei Domnului prin slujirea noastră, în împărăţia sa.
În al treilea rând notează evanghelistul că "împărăţia cerurilor este asemenea unui om care a semănat sămânţă bună...." (Mt 13,25)
Bunătatea provine de la însuşi semănătorul. Dacă el este bun şi sămânţa este bună. Nimeni nu ar trebui să rişte să-şi schimbe caracterul în funcţie de produsul pe care îl ţine în mână. Un om bun propagă binele. Şi încă trebuie să subliniem că bunătatea semănătorului este pusă în el de către Stăpân. Stăpânul este izvorul bunătăţii. Iar bunătatea atrage bunătate, se perpetuează, în ciuda răului care se infiltrează. În cele din urmă va triumfa binele. Răul nu are rădăcini atât de adânci pentru că se află multă confuzie în el. Cel care seamănă răul deja este plin de confuzie. Se amestecă în el şi răutate şi bunătate.
Binele însă este mereu constant. Merge înainte cu îndrăzneală. Chiar dacă pare că uneori se clatină, el rămâne, pentru că rădăcinile sale sunt foarte puternice, foarte adânci.
În al patrulea rând citim că "împărăţia cerurilor este asemenea unui om care a semănat sămânţă bună în ogorul său." (Mt 13,25)
Omul bun are lucrul său propriu. Este pus administrator peste bunurile sale pentru că este drept, este fidel. A fi capabil să ai ogorul tău, să-l menţii, să-l cultivi, să-l întreţii, înseamnă a fi administrator bun şi credincios. Este o recunoaştere a calităţilor pe care o face stăpânul faţă de cel care este numit să administreze. Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă să fii prezent în viaţa ta proprie, în ogorul tău, unde să semeni mereu şi să culegi numai binele. Împărăţia este şi o acţiune a omului spre Dumnezeu. Este, de fapt, o lucrare din Dumnezeu, spre Dumnezeu. Primim de la Domnul ogorul pentru a-l munci şi a aduce roade pe care să i le oferim lui. Cu alte cuvinte primim misiunea la care Dumnezeu ne cheamă pe fiecare şi ne îndeplinim datoriile specifice misiunii primite, aducând roade, prin această slujire, pentru împărăţia sa.
În descrierea parabolei Isus trebuie să lămurească o dilemă: faptul că alături de grâul semănat apare, în mod cu totul neaşteptat, neghina, care nu a fost cultivată de semănător. De ce se întâmplă aceasta? Cum este posibil? Nu a fost semănată doar sămânţa bună? De ce apare răul? Isus explică incidentul nefericit reclamând intervenţia duşmanului, în timpul nopţii. Dar oare în viaţa noastră zilnică nu întâlnim grădini întregi, în care apare buruiana, deşi s-au cultivat doar produse care să fie bune de consumat? Nu ne mirăm de copiii, nepoţii din familiile noastre că, deşi au primit educaţie bună, judecata şi comportamentul lor poate la un moment dat să prezinte tendinţe deviate de la însăşi educaţia solidă primită?
Aşadar, de ce sămânţa rea?
Este o întrebare care a preocupat şi preocupă toate generaţiile, până la sfârşitul veacurilor. Sămânţa rea poate fi cea despre care vorbesc ziarele, televiziunea, internetul. Ştirile din atâtea colţuri ale planetei, dar şi de cele aproape de noi, ne prezintă deseori dezlănţuirea urii, a duşmăniei, a neînţelegerii dintre oameni, dintre popoare, cum ar fi astăzi în Palestina sau în Ucraina; dar şi mai aproape: în familia cutare, sau în inima unuia sau altuia. Să ne reamintim însă că istoria ne este martoră că ura nu poate naşte altceva decât numai ură, nedreptatea nu poate aduce decât tot nedreptate, teama nu poartă altceva decât tot teamă. Sămânţa rea nu ocoleşte nici alte ogoare din industrie, tehnică, artă, cultură. Se face simţită şi în aceste domenii neghina câştigului, a banului, a puterii care se strecoară printre marile valori şi principii cum ar fi sănătatea, demnitatea, adevărul, viaţa.
Dacă parcurgem drumul înapoi, pe firul întâmplărilor care compun drama răului în lume, ajungem la începuturi, la origini. Aici găsim drama primilor oameni, Adam şi Eva, drama intervenţiei răului, a căderii în păcat, descrisă de Cartea Genezei. Aici şarpele este duşmanul care ademeneşte şi sfidează bunătatea Creatorului. Duşmanul a semănat în inima primilor creaturi umane dorinţa de a avea pentru sine, dorinţa de a fi mai mult decât le-a oferit Creatorul să fie. Aceste dorinţe cresc noaptea, în întuneric, în atmosfera răului şi nu a binelui.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cum ne regăsim noi în faţa provocărilor lui Dumnezeu, dar şi a răului care este prezent deopotrivă? Care ar trebui să fie atitudinea noastră?
Parabola semănătorului ne sugerează să cultivăm o totală încredere în bunătatea grâului şi a pământului. Suntem invitaţi să ne punem bazele în ceea ce este mai bun în noi, nu ca şi cum noi am creat această bunătate, dar recunoscând binele sădit de Dumnezeu în noi, în fiinţa noastră. Isus însuşi seamănă cuvântul său, iubirea sa. Această sămânţă creşte, se dezvoltă, chiar şi atunci când duşmanul intervine. Uneori suntem şi noi afectaţi de multe informaţii pe care le primim. Unele dintre ele sunt atât de complexe încât ne vine greu să facem un discernământ, sau să ne punem întrebări despre cât de adevărate sunt informaţiile primite, sau chiar să ne formulăm, dacă este cazul, propria noastră detaşare, distanţare de ceea ce nu corespunde vieţii noastre umane şi creştine. Astfel duşmanul se infiltrează şi în viaţa noastră.
o Mântuitorul ne învaţă astăzi că împărăţia lui Dumnezeu se dobândeşte prin răbdare, aşteptare răbdătoare, îngăduitoare. Dar răbdarea este o stare tranzitorie. Ne conduce spre ceva, spre un scop. De aceea trebuie să fie o răbdare plină de încredere. Ne conduce spre dobândirea a ceea ce sperăm, spre mântuire.
o Împărăţia lui Dumnezeu este şi dezvoltare, creştere. Omul face lucrarea sa, iar împărăţia creşte, se dezvoltă. Semănătorul aruncă sămânţa din care creşte lanul de grâu. Aici Isus adaugă încă alte două parabole:
- un alt semănător plantează sămânţa de muştar din care va creşte un copac mare.
- gospodina pune drojdie în trei măsuri de făină şi de acolo va dospi aluatul pentru pâine. Această creştere o realizează însuşi Dumnezeu. Noi rămânem uimiţi în faţa acestui spectacol al creşterii, al progresului împărăţiei şi ne exprimăm această uimire prin laudă adusă lui Dumnezeu.
Ni se cere, aşadar, o veghere activă pentru creşterea împărăţiei lui Dumnezeu. El face să crească împărăţia sa din care şi noi facem parte. El ne cooptează pentru a fi slujitori ai împărăţiei sale.
Să răspundem cu generozitate la chemarea Domnului, să luăm cu bucurie în primire ogorul pe care ni-l încredinţează Dumnezeu fiecăruia dintre noi şi să-l lucrăm cu credinţă şi speranţă. Dar să avem grijă să nu ne lăsăm contaminaţi. Să nu luptăm direct cu răul, cu neghina, epuizându-ne resursele, energia, fără a avea siguranţa că îl vom putea birui. Dar să ne folosim energia pentru a ne întări în bine. Să ne imunizăm în faţa răului. Şi mai ales să ne alimentăm din Dumnezeu, din energia inepuizabilă a sacramentelor pline de har ale Stăpânului împărăţiei cerurilor, ale lui Dumnezeu cel atotputernic şi milostiv.
