"Poporul care stătea în întuneric a văzut o lumină mare".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Evanghelia proclamată la această sfântă Liturghie ne prezintă începutul activităţii publice a lui Isus. Ne aşteptam poate, ca Mesia să înceapă proclamarea evangheliei la Ierusalim, în centrul religios al iudaismului, nu la Cafarnaum, pe malul Mării Galileii.
De ce, oare, această alegere?
Evanghelistul Matei lasă să se înţeleagă că Ierusalimul era un oraş ce trebuie evitat pentru că nu ascultă glasul profeţilor. Acest răspuns ne este sugerat chiar de începutul fragmentului evanghelic ascultat: "În acel timp, auzind că Ioan a fost dat să fie închis, Isus a plecat în Galileea".
Un prim lucru foarte important la care trebuie să medităm serios este: atunci când omul refuză să asculte glasul lui Dumnezeu, Domnul se retrage, nu intră cu forţa în viaţa nimănui pentru că ne respectă libertatea cu care ne-a înzestrat.
În zadar căuta Irod, cu puţin înainte ca Isus să fie răstignit să vadă vreo minune, pentru că ne spune evanghelistul Luca: "Irod i-a pus multe întrebări, dar Isus nu i-a dat niciun răspuns" (Lc 23,9).
Un alt răspuns îl putem găsi în cartea profetului Isaia, citat în evanghelia proclamată: "Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor" (Mt 4,15).
Am putea spune că Galileea era loc de întâlnire pentru diferite popoare, religii şi culturi. Alegerea Galileii, ca început al predicării evangheliei, ne arată că Isus doreşte ca vestea cea bună să ajungă la toate popoarele. Evanghelia trebuie să ajungă la inima fiecărui om, indiferent cărui popor îi aparţine.
Noi suntem obişnuiţi să etichetăm oamenii în funcţie de aspectele exterioare, pierzând din vedere acel spaţiu interior foarte important, acel loc secret al inimii în care se trăieşte suferinţa sau bucuria, întunericul sau lumina, exploatarea sau libertatea, moartea sau viaţa.
Se observă tot mai mult în cultura noastră un sentiment de fraternitate universală faţă de lumea animalelor, în timp ce atâţia fraţi de-ai noştri, oameni, trăiesc la limita disperării. Şi acestor oameni dispreţuiţi ca şi celor consideraţi păgâni de pe malul Mării Galileii, Isus repetă şi astăzi cuvintele: "Împărăţia cerurilor este aproape". Isus reia predica lui Ioan Botezătorul care a fost întemniţat. "Împărăţia lui Dumnezeu" era o expresie care permitea să se vorbească despre Dumnezeu fără a-i pronunţa numele, căci pentru un israelit era atât de mare respectul faţă de transcendenţa şi misterul lui Dumnezeu încât numele nu trebuia pronunţat. Aşadar, prin mesajul său, Isus vrea să ne spună că "Dumnezeu este aproape". Prin urmare se impune convertirea, adică schimbarea radicală a mentalităţii, a inimii.
Când absolutul intră în viaţa omului, totul devine relativ. De aceea trebuie să imităm un alt mod de a judeca, aprecia, alege, având o nouă viziune asupra realităţii. Cu alte cuvinte, Isus vrea să spună celor care-l ascultă, oameni dispreţuiţi, descurajaţi, ca atâţia din zilele noastre: Voi aţi ales calea resemnării. Daţi impresia că nu mai aveţi nicio speranţă. Daţi impresia că viaţa voastră nu este decât suferinţă, neîmplinire şi se îndreaptă spre moarte. Vouă, celor resemnaţi, vin să vă aduc un mesaj de speranţă, o veste bună: există boală, dar există şi vindecare, există moarte, dar există şi viaţă, întâlnim obscuritatea atâtor situaţii, dar Dumnezeu le poate da sens, ne poate elibera de orice tristeţe, întunericul poate fi învins pentru că răsare o lumină mare, este lumina împărăţiei lui Dumnezeu care este deja în mijlocul vostru. Există un Dumnezeu care iubeşte viaţa şi a venit pe pământ pentru a ne reda sensul profund de a trăi şi de a ne bucura de viaţă. Aşadar: "Convertiţi-vă: s-a apropiat împărăţia cerurilor".
De această capacitate de convertire dau dovada exemplară fraţii: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, care lasă toate şi-l urmează pe Isus atunci când aud chemarea: "Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni" (v.19). "Pescari de oameni" înseamnă că oamenii sunt naufragiaţi şi trebuie aduşi la viaţă, la un loc sigur.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Viaţa întreagă este un naufragiu, dacă nu ne lăsăm pescuiţi de Cristos. Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, vor putea salva oamenii de la naufragiu pentru că ei mai întâi au fost salvaţi, cuceriţi, fascinaţi de întâlnirea cu Mântuitorul şi, "părăsindu-şi năvoadele, l-au urmat" (4,20). Noi îl urmăm pe Isus? "A urma" a devenit pentru noi ceva negativ. Astăzi, a urma este perceput de mulţi ca un lucru împotriva demnităţii, a libertăţii, a inteligenţei. Chesterton spunea: "Când cineva încetează să mai creadă în Dumnezeu, în loc de a nu mai crede în nimic, crede în orice". Parafrazându-l, putem spune: când cineva încetează să-l urmeze pe Domnul în mod paradoxal, începe să urmeze orice, devenind dependent!
A-l urma pe Domnul înseamnă adevărata libertate pentru că înseamnă a urma evidenţa adevărului, înseamnă a urma adevărul iubirii. Şi cine iubeşte cu adevărat este mereu liber.
Isus vine să ne facă şi pe noi părtaşi la planul său măreţ de mântuire. Trebuie să recunoaştem că noi de multe ori suntem mai degrabă obişnuiţi cu diferite activităţi religioase, în loc să fim vestitori activi ai împărăţiei lui Dumnezeu.
Sfântul Paul, în lectura a doua pe care am ascultat-o, ne-a prezentat biserica din Corint divizată şi care astfel nu-l putea predica pe Cristos. Aseară, în această catedrală s-a încheiat "Octava de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor". Am meditat în cele opt zile chiar cuvintele sfântului Paul "oare a fost Cristos împărţit?"
Noi, creştinii, ca noul popor al lui Dumnezeu ar trebui să trăim iubirea, milostivirea, iertarea. Apostolatul la care suntem chemaţi nu trebuie să fie o întrecere orgolioasă pentru a vedea cine face mai mult, ci mai ales o viaţă nouă: viaţa carităţii, viaţa lui Dumnezeu în noi, în familie, în comunitate. Dacă apostolatul nu se naşte din iubirea trăită atunci trudim în zadar, suntem sterili, nu vom aduce rod pentru că lucrăm fără Dumnezeu. Creştinii sunt chemaţi să-l urmeze pe Cristos şi în el să se recunoască adevărate mădulare unii pentru alţii. Este înţelepciunea crucii care ne eliberează: întunericul crucii devine începutul splendorii învierii şi această experienţă va face din noi un singur trup şi un singur suflet.
Această experienţă a trăit-o Edith Stein cea care a devenit sfânta Tereza Benedicta a Crucii. La Göttingen a cunoscut un tânăr profesor, Adolf Reinach, ajutorul lui Husserl, care a impresionat-o foarte mult prin bunătatea, fineţea şi gustul artistic, care se reflectau până şi în locuinţa sa. Edith a devenit prietenă de familie, dar în anul 1917 prietenul ei a fost ucis în lupta din Flandra. Atunci, tânăra văduvă i-a cerut lui Edith s-o ajute la clasificarea scrierilor filozofice ale defunctului, în vederea unei publicări postume.
Edith a simţit o mare suferinţă la gândul că trebuia să se întoarcă în casa aceea pe care a cunoscut-o plină de frumuseţe şi de fericire, convinsă că ar fi găsit-o adâncită în doliu şi în disperare. În schimb, a găsit o atmosferă de o pace de nespus, văzându-şi prietena cu chipul marcat de durere, dar parcă transfigurat.
Să ascultăm de la ea povestea botezului pe care cei doi soţi îl primiseră nu cu multe luni înainte dintr-un fel de impuls interior de a se grăbi: N-are importanţă, să nu ne gândim la viitor; odată intraţi în comuniune cu Cristos ne va conduce el unde vrea! Să intrăm în Biserică, nu mai pot aştepta!
Edith asculta acea povestire de dragoste şi observa acea pace. Mărturisea mai târziu: "Aceea a fost prima mea întâlnire cu crucea, cu acea forţă divină pe care ea o dă acelora care o poartă. Pentru întâia dată mi-a apărut în mod vizibil Biserica, născută din patima lui Cristos şi învingătoare asupra morţii. Chiar în acel moment necredinţa mea a cedat, ebraismul păli în ochii mei, pe când în inima mea se înălţa lumina lui Cristos. Acesta este motivul pentru care, îmbrăcând haina carmelită, am dorit să adaug la numele meu pe acela al crucii".
