Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Prima Duminică a Postului Mare, pe care am celebrat-o duminica trecută, ni l-a prezentat pe Isus la începutul pregătirii sale în pustiu pentru misiunea de evanghelizare, acceptând să fie ispitit de Satana pentru a se asemăna întru totul cu noi, în afară de păcat, şi pentru a ne arăta nouă, creştinilor, cum trebuie să ne comportăm în momentele de ispitire, şi anume, să fim tari în credinţă şi plini de încredere în milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu.
După ce a învins ispitele Satanei în pustiu, precum şi pe toate celelalte din perioada activităţii sale de predicare a evangheliei, Isus, spre sfârşitul activităţii sale publice, vrea să afle ce idee şi-au făcut iudeii cu privire la persoana sa. De aceea, îi întreabă pe ucenicii săi: "Cine spun oamenii că este Fiul Omului? Ei i-au răspuns: "Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre profeţi". El le-a spus: "Dar voi cine spuneţi că sunt eu?" Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!" Isus i-a răspuns: "Fericit eşti Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri" (Mt 16,13-17). Pentru că "nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl", şi desigur aceia cărora el vrea să li-l reveleze.
Isus, cunoscând că Tatăl său ceresc le-a revelat apostolilor, prin Petru, identitatea sa "le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că el este Cristos" (Mt 16,20), şi "a început Isus să le destăinuie ucenicilor că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie" (Mt 16,21). Apoi a adăugat: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde, cine însă îşi pierde viaţa pentru mine o va afla" (Mt 16,24-25).
Acesta este contextul în care se situează evenimentul relatat de evanghelia proclamată în această a doua duminică a Postului Mare, şi anume schimbarea la faţă a lui Isus Cristos.
În faţa evenimentului relatat de sfânta evanghelie am putea să ne întrebăm: De ce Isus a voit să manifeste identitatea sa de Fiu unic al Tatălui ceresc, dezvăluind ceva din natura şi strălucirea sa divină? Ar putea fi trei motive:
Primul, pentru ca glasul Tatălui ceresc "Acesta este Fiul meu prea iubit în care îmi găsesc toată bucuria. Pe dânsul să-l ascultaţi", (Mt 17,5) să confirme adevărul revelat lui Petru şi pe care acesta l-a mărturisit în faţa celorlalţi apostoli, adevăr pe care ei şi l-au însuşit, pentru ca acesta să devină convingerea neclintită pentru care ei să fie capabili să-şi dea viaţa.
Al doilea motiv, după cum afirmă papa Leon cel Mare "să îndepărteze din sufletul ucenicilor scandalul crucii, pentru ca umilirea pătimirii, acceptată în mod voluntar, să nu zdruncine credinţa lor, din moment ce le era revelată măreţia sublimă a demnităţii ascunse a lui Cristos".
Al treilea motiv ar putea fi acesta. Schimbarea la faţă a lui Isus urmărea să devină un fundament solid pentru credinţa şi speranţa întregii Bisericii, trupul mistic al lui Cristos, pentru ca toate mădularele acestui trup să devină conştiente că datorită misterului pascal al lui Cristos, Capul întregului trup, sunt făcute părtaşe la aceeaşi natură divină şi că vor trece prin aceeaşi transformare, de la umilirea morţii la învierea glorioasă, desigur, dacă îl vor asculta pe el şi-l vor imita, purtându-şi crucea zilnic pe urmele Mântuitorului Cristos.
Adevărul revelat de schimbarea la faţă a lui Cristos pe muntele Tabor, şi pe care îl mărturisesc toţi apostolii şi-l pecetluiesc cu moartea lor de martiri, este confirmat foarte bine şi de apostolul Paul. El afirmă în Scrisoarea către Filipeni: "Cristos din fire este Dumnezeu" (2,6). "El este chipul Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia" (1,15), scrie acelaşi apostol în Scrisoarea către Coloseni, unde continuă "în el locuieşte toată plinătatea dumnezeirii trupeşte" (2,9). El, Cristos, pentru a ne putea face părtaşi la natura sa divină, "s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devine asemenea nouă, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca om" (Fil 2,7). Cristos, care "este capul trupului, al Bisericii" (Col 1,18), a voit ca gloria sa divină să strălucească în toate mădularele trupului să mistic, adică în fiecare dintre noi. Acest plan divin se realizează prin misterul pătimirii, morţii, învierii glorioase, înălţării la cer şi trimiterii Duhului Sfânt asupra Bisericii, constituite de el cu preţul sângelui său divin vărsat pe cruce.
Prin misterul său pascal, Cristos a voit ca noi, creştinii, să devenim părtaşi ai naturii sale divine precum şi ai vieţii şi fericirii sale eterne. Datorită acestui mister pascal noi am devenit în el, Fiul unic al Tatălui ceresc, fii adoptivi, părtaşi la natura sa divină şi moştenitori ai împărăţiei cereşti. Acest adevăr ni-l revelează sfânt apostol Ioan când afirmă: "Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem. Acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are această speranţă devine curat, aşa cum el este curat" (1In 3,1-2).
Părtaşi fiind la o asemenea demnitate, de fii ai lui Dumnezeu, prin sfântul Botez, pentru a beneficia din plin de roadele răscumpărării dobândite de Cristos prin misterul crucii, noi, creştinii, trebuie să ascultăm de glasul Tatălui ceresc, care astăzi ne spune: "Ascultaţi de el" (Mt 17,5). Adică să ne supunem învăţăturii transmise de Cristos prin cuvântul său şi prin exemplul său, păşind pe urmele lui.
Isus însuşi ne spune că dacă vrem să fim acolo unde este el, aşa cum mărturisim în crezul nostru, "şade la dreapta lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul", adică să fim părtaşi de gloria, nemurirea şi fericirea sa veşnică, trebuie să păşim pe urmele trasate de el, aşa cum ne îndeamnă şi apostolul Petru: "Cristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă exemplu, ca să mergeţi pe urmele sale" (1Pt 2,21b). A păşi pe urmele lui Cristos, Maestrul şi Mântuitorul nostru înseamnă a ne purta crucea, aşa cum ne spune el: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde, cine însă îşi pierde viaţa pentru mine acela o va afla" (Mt 16,24-25). La acestea trebuie să mai adăugăm şi cuvintele pline de speranţă şi de încurajare pentru a-l imita purtându-ne zilnic crucea şi slujindu-l pe Cristos: "Acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte" (In 12,26), adică ucenicul meu. Creştinul, ucenicul fidel al lui Cristos, invitat de Maestrul său divin să-l imite, lepădându-se de sine, are posibilitatea să înţeleagă cât de importantă este crucea, care duce la gloria împlinirii fericite, şi cum trebuie să o poarte zilnic pentru Cristos şi susţinut de el.
Dacă atât de importantă este crucea pe care creştinul trebuie s-o poarte pe urmele lui Cristos, întrucât numai prin ea se poate ajunge la împlinirea fericită, atunci cred că nu ar fi lipsit de sens să cunoaştem din ce elemente poate fi compusă crucea creştinului.
Ne întrebăm: Care este conţinutul crucii noastre?
Crucea noastră este o cruce intelectuală. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că intelectul nostru uman, în faţa misterelor de credinţă, ce strălucesc de o lumină divină de necuprins, accesibile doar într-o foarte mică măsură capacităţilor sale limitate, trebuie să se plece cu umilinţă şi să le accepte, încrezându-se în autoritatea divină care le-a revelat şi le-a încredinţat Bisericii, care le propune cu autoritatea primită de la Cristos, cel care ne avertizează: "Cine vă ascută pe voi pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi, pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă dispreţuieşte pe mine, îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis" (Lc 10,16), adică pe Tatăl ceresc.
Crucea morală este un alt element care compune crucea noastră zilnică. Acest element constă în efortul constant pe care trebuie să-l facem pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Şi nu este uşor să ne conformă viaţa cu legea morală atunci când trebuie să luptăm cu înclinaţiile noastre rele, cu poftele şi instinctele naturii noastre corupte de primul păcat şi de păcatele noastre personale. De asemenea, trebuie să ţinem cont şi de ambientul social în care trăim şi care ne poate influenţa prin exemplele rele pe care le întâlnim atât de des, ca şi de tentaţiile diavolului, care ne îndeamnă să ne răzvrătim împotriva poruncilor şi să trăim independent de voinţa divină.
Crucea vocaţională, adică a datoriilor cerute de propria vocaţie. Fiecare creştin are o vocaţie proprie, iar fiecare vocaţie îşi are propriile datorii. Creştinul chemat la viaţa de familie are datorii specifice. Acesta se angajează la o iubire exigentă, adică totală, exclusivă, fidelă, perpetuă şi rodnică, la acceptarea şi educarea creştină a copiilor, la fidelitate conjugală şi la favorizarea binelui comun în societate. Acest angajament nu este nici simplu şi nici uşor dacă ţinem cont şi de mentalităţile şi ideologiile actuale îndreptate spre erodarea şi compromiterea familie umane şi creştine.
Creştinul chemat la viaţa religioasă, consacrată, are obligaţii specifice pe care şi le asumă prin voturile evanghelice: al sărăcie, ascultării şi curăţiei. Persoana consacrată trebuie să tindă spre iubirea desăvârşită, realitate care îi cere o totală renunţare la sine şi o angajare la imitarea îndeaproape a lui Cristos.
Creştinul chemat la starea preoţească primeşte o misiune specială din partea lui Cristos şi îşi asumă responsabilităţi şi datorii specifice. El trebuie să-l reprezinte pe Cristos ca învăţător, preot şi profet. Să-i facă cunoscută învăţătura, să-i perpetueze jertfa crucii prin celebrarea sfintei Liturghii şi administrarea sfintelor sacramente şi să conducă cu iubire de păstor turma credincioşilor încredinţată păstoririi lui. Or, în societatea de astăzi, atât de secularizată şi înstrăinată de credinţă, nu este uşor pentru preot să-şi împlinească datoriile sale specifice.
Crucea suferinţelor este un alt element ce compune zilnic crucea creştinului. Suferinţa poate să fie o boală subită chinuitoare, un eşec profesional, pierderea locului de muncă, incapacitatea de a rezolva anumite probleme personale sau familiale, moartea neaşteptată a unei persoane dragi, precum şi alte situaţii dureroase. Crucea suferinţelor, deşi este cea mai eficientă pentru sfinţirea personală şi a celor din jurul nostru, este şi cea mai dificil de purtat întrucât diavolul poate profita de situaţia de tulburare pe care o poate produce suferinţa în viaţa noastră şi să ne tenteze să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu, care permite încercarea suferinţei. Avem nevoie de o profundă credinţă şi o mare încredere în Dumnezeu care poate şi vrea să scoată un mare bine din suferinţa noastră, suportată cu răbdare împreună cu Cristos, Omul suferinţelor.
Iată câteva aspecte legate de crucea pe care trebuie s-o ducem zilnic cu răbdare şi încredere pe urmele lui Cristos. Fiind, astfel, părtaşi la crucea lui Cristos, vom fi părtaşi şi la învierea glorioasă şi la slava cerească cu el.
Episcopului martir Anton Durcovici, a cărui beatificare va avea loc peste doar două luni, poate să fie o imagine actualizată a chemării şi a misiunii lui Abraham despre care am auzit în prima lectură proclamată la această sfântă Liturghie.
Vocaţia sa se aseamănă foarte mult cu cea a lui Abraham. Încă din copilărie a părăsit familia şi ţara sa, Austria, şi s-a îndreptat spre România. Aici a urmat şcoala primară, gimnaziul, liceul şi Institutul Teologic din Bucureşti, după care a mers la Roma, unde a luat doctoratul în teologie. A fost sfinţit preot şi a deveni profesor la Institutul Teologic din Bucureşti. Devenit matur în credinţă şi în virtute a fost ales şi numit episcop de Iaşi. În această calitate şi misiune a devenit o veritabilă binecuvântare pentru poporul creştin catolic prin activitatea sa pastorală. Datorită zelului său apostolic şi fermităţii sale în credinţă a fost persecutat şi arestat de autorităţile atee comuniste. În închisoare l-a imitat pe Cristos, capul şi păstorul Bisericii, şi-a purtat cu iubire, încredere şi răbdare crucea misiunii sale şi şi-a jertfit viaţa pentru turma încredinţată. A murit ca urmare a torturilor la care a fost supus, precum şi din cauza foamei, setei şi a frigului pe care le-a îndurat în celulele închisorilor comuniste.
După ce l-a imitat pe Cristos în jertfa crucii, acum se bucură de gloria cerească, iar la sfârşitul veacurilor şi trupul său jertfit pentru Cristos şi turma sa va fi îmbrăcat în gloria nemuririi şi a fericirii veşnice.
Privind la exemplul său de credinţă şi de iubire cu care şi-a purtat crucea pe urmele lui Cristos, să ne întărim în convingerea că dacă îl vom urma pe Cristos, purtându-ne propria cruce, vom fi părtaşi şi la învierea sa glorioasă. La capătul drumului nostru de credinţă şi de iubire faţă de Cristos şi faţă de semenii noştri vom putea spune şi noi cu apostolul Petru: "Doamne, ce bine ne simţim aici". Amin.
