Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În prima duminică din Postul Mare am învăţat de la Cristos să învingem ispita. Nouă, creştinilor, ne-a dat o lecţie de umilinţă, curaj şi credinţă. Am fost invitaţi să fim vigilenţi, să ne convertim, să nu ne încredem în lucrurile materiale, să nu ne lăsăm înşelaţi de calea comodă şi uşoară a succesului, să nu acceptăm compromisuri cu puterea care oferă şansa de a domina lumea întreagă. Altfel spus, am fost chemaţi să-l urmăm pe Isus, care este singurul model de curaj şi de biruinţă în faţa răului.
Liturgia cuvântului din duminica a doua a Postului Mare ne îndeamnă la rugăciune şi pocăinţă şi ne cheamă să-l urmăm pe Cristos pe drumul crucii, pentru ca apoi să-l întâlnim în lumina gloriei cereşti.
În prima lectură, luată din Cartea Genezei, am ascultat chemarea lui Abraham, părintele poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a chemat pe Abraham, iar el a ascultat de cuvântul Domnului şi a pornit la drum: "Ieşi din ţara ta, părăseşte familia şi casa tatălui tău şi mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta". Abraham ascultă şi pleacă. Înaintat în vârstă şi fără urmaşi, el rupe legăturile pământeşti, renunţă la siguranţa şi liniştea de până atunci şi porneşte spre o ţară necunoscută. Domnul îi spune: "În tine vor fi binecuvântate toate popoarele pământului". Abraham îşi pune toată încrederea în Domnul şi porneşte pe drumul făgăduinţelor. În persoana lui Abraham întâlnim un exemplu de încredere totală în cuvântul lui Dumnezeu, un exemplu de adevărată credinţă. Pentru credinţa sa, Domnul l-a răsplătit prin împlinirea făgăduinţelor: i-a dat ţara promisă, l-a făcut conducătorul poporului ales, a făcut ca urmaşii săi să fie foarte numeroşi, asemenea nisipului mării şi asemenea stelelor de pe cer. Abraham este şi pentru noi, creştinii de astăzi, un exemplu de ascultare şi de credinţă. Şi noi suntem chemaţi printr-o vocaţie sfântă să primim cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în sufletele noastre şi să ascultăm de el. Şi noi suntem chemaţi să-l alegem pe Dumnezeu şi să ne punem încrederea în el. Şi noi suntem chemaţi să pornim la drum spre ţara făgăduită pentru a primi răsplată de la Domnul în împărăţia cerească.
În Evanghelia după sfântul Matei ni se prezintă schimbarea la faţă a Domnului nostru Isus Cristos. Pe muntele schimbării la faţă, muntele Tabor, Isus se arată ucenicilor în gloria sa. Prin schimbarea la faţă, cu chipul luminos, transformat, vrea să fie cunoscut de ucenici aşa cum este el în realitate. Vrea să-i pregătească pe ucenici să vadă şi să înţeleagă care va fi rezultatul bătăliei asupra morţii. Îi asigură pe ucenici că ultimul cuvânt este fidelitatea Tatălui faţă de vechile promisiuni.
Schimbarea la faţă are loc într-un moment critic al vieţii şi al drumului lui Isus şi al ucenicilor săi. Ucenicii au fost chemaţi să-l urmeze îndeaproape pe Învăţătorul lor. Ei se străduiesc pas cu pas să pătrundă mai mult şi să înţeleagă misterul persoanei lui Isus. Nesiguranţa şi neînţelegerea îşi fac simţită prezenţa şi chiar deranjează în momentul în care Isus vesteşte deschis, cu voce clară, patima şi moartea sa: "Iată, mergem la Ierusalim şi acolo Fiul Omului va fi batjocorit şi condamnat la moarte". Pentru ucenici, gândul unei morţi violente, al refuzului şi al falimentului par de neînţeles şi de neîmpăcat cu aşteptările lor. Cuvintele lui Isus le-au tăiat răsuflarea: numai la aşa ceva nu se aşteptau. Pentru a-i încuraja pe ucenicii cuprinşi de frică, îndoială, întuneric, descurajare, să suporte scandalul crucii, Isus se schimbă la faţă înaintea lor, făcându-i să vadă şi să guste pentru câteva clipe strălucirea şi frumuseţea trupului său glorios, aşa cum avea să fie după înviere. Aceasta era calea trasată lui de Tatăl: de la moarte la viaţă, de la cruce la înviere, de la întuneric la lumină, de la suferinţă şi umilinţă la bucurie şi glorie. Şi, nu întâmplător, Isus i-a luat ca martori ai schimbării la faţă pe aceiaşi apostoli pe care avea să-i ia ca martori ai agoniei din Grădina Măslinilor: pe Petru, Iacob şi Ioan. În culmea fericirii, Petru ar dori să rămână pentru totdeauna pe munte: "Doamne, ce bine este aici! Să facem trei colibe şi să rămânem aici". Dar Isus nu se lasă cucerit de entuziasmul lui Petru. Isus pune în faţă mai întâi crucea, suferinţa, moartea, şi apoi bucuria, gloria, fericirea.
Misterul pascal al Domnului nostru Isus Cristos este propriul nostru mister pascal cu cele două feţe ale sale: pe de o parte, crucea, renunţarea, jertfa - "Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea în spate şi să mă urmeze" - pe de altă parte, bucuria, învierea, fericirea. În viaţa fiecărui creştin, a fiecărui ucenic al lui Cristos, trebuie să se vadă o schimbare la faţă în adevăratul înţeles al cuvântului, ca pe Tabor: adică feţele lor trebuie să fie luminoase, senine, fericite, întrucât ele se bucură cu anticipare de înviere. Ca şi Petru, am voi să ocolim crucea, să ajungem mai repede la bucuria învierii. Însă Cristos ne-a arătat că trebuie mai întâi să urcăm Calvarul, purtând crucea în spate, pentru ca mai apoi să ne bucurăm de gloria învierii.
Pentru ucenici momentul urcării pe muntele Tabor a fost foarte anevoios. Ei nu au avut de purtat o cruce în spate, ci au avut de purtat în inimă greutatea şi tristeţea cuvintelor lui Isus, care, numai cu şase zile înainte, le prevestise suferinţele şi moartea ce îl aşteptau la Ierusalim. În schimb, răsplata lor a fost mare când Cristos le-a dezvăluit pentru câteva clipe dumnezeirea sa, frumuseţea şi strălucirea, pe care trupul său avea să le aibă după înviere, făcându-i să guste cu anticipaţie, pentru câteva momente, fericirea împărăţiei cereşti. Într-o asemenea împrejurare, e de înţeles cum cei trei ucenici au căzut cu faţa plecată la pământ, au căzut în extaz, pentru că ochii lor nu au mai putut suporta atâta strălucire şi frumuseţe.
În acest timp de pocăinţă, toţi creştinii suntem invitaţi la urcarea muntelui, a Calvarului, cu crucea în spate, cu crucea renunţării, a rugăciunii şi a faptelor bune, pentru ca la Paşti să ne bucurăm de gloria Celui Înviat. Pentru a parcurge acest drum purtând crucea în spate, avem nevoie de credinţa eroică a lui Abraham şi de exemplul lui de ascultare necondiţionată. În momentul schimbării la faţă pe Tabor se aude glasul Tatălui: "Acesta este Fiul meu preaiubit, de el să ascultaţi". Numai ascultând de el, ne vom putea bucura o veşnicie de splendoarea şi frumuseţea pe care ochii celor trei ucenici nu au mai suportat-o.
Un preot vorbea la o predică enoriaşilor săi despre viaţa unui bătrân călugăr. Acesta trăia într-o chilie mică şi întunecoasă, petrecându-şi timpul în posturi aspre şi rugăciuni prelungite până la miezul nopţii. Ba, mai mult, pentru ca pocăinţa să fie mai severă, uneori se mai şi biciuia. Într-o zi vin în vizită prin acel loc câţiva turişti, care au auzit vorbindu-se despre acel călugăr şi erau curioşi să vadă cum trăieşte într-un asemenea loc. Aceştia, după mai multe încercări de a vorbi cu acel călugăr, reuşesc să-i pună câteva întrebări: "Cum poţi să rezişti şi să trăieşti în felul acesta? La ce te ajută să trăieşti mereu în linişte şi pace? Noi nu am putea să trăim în felul acesta nici măcar o zi". Călugărul le-a zis: "Apropiaţi-vă de fereastra chiliei şi veţi înţelege". Turiştii s-au apropiat de fereastră, au privit şi au spus: "Undeva, acolo departe, se vede un colţ de cer cât o palmă". Şi călugărul le-a spus mai departe: "Tocmai acel colţ de cer mă ajută să rămân statornic în jertfele mele. Ori de câte ori tristeţea mă încearcă, îmi îndrept ochii spre fereastră şi privesc la cer. Ştiu că acolo este paradisul, acolo mă voi întâlni cu Cristos, Mântuitorul meu. Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, pe care o aştept, îmi dă putere şi curaj în viaţa mea de rugăciune şi pocăinţă".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
La schimbarea la faţă a lui Isus, cei trei ucenici au avut parte de câteva clipe de fericire cerească, o fericire care se poate câştiga, dar care nu se poate descrie, după cum ne spune sfântul Augustin; o fericire la care şi călugărul din chilia sa privea şi spera; o fericire la care sperăm şi noi prin întâlnirea cu Domnul Cel Înviat. Să parcurgem acest timp al Postului Mare în rugăciune şi pocăinţă. Să participăm cu mai multă credinţă la sfintele sacramente - sfânta Spovadă şi sfânta Împărtăşanie - să fim prezenţi mai des în biserică la sfânta Liturghie, să purtăm crucea pe drumul Calvarului împreună cu Isus, pentru ca tot împreună cu el să ne bucurăm şi de gloria învierii.
