Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Liturgia cuvântului din această duminică începe cu celebra profeţie a lui Isaia: "Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi". Evanghelia Liturghiei de azi ne descrie împlinirea acestei profeţii. Cu aceste două texte ale Scripturii, sfânta Biserică ne introduce deja în inima misterului Crăciunului. Iar misterul Crăciunului este acesta: În Isus Cristos, Dumnezeu s-a făcut Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi. Din Dumnezeu cel Preaînalt a devenit un Dumnezeu apropiat, unul de-ai noştri. Acesta e numele cu care de acum va fi cunoscut: Emanuel, Dumnezeu este cu noi.
De fapt, de la creaţie Dumnezeu a fost cu omul. El a întreţinut un dialog cu omul, însă un dialog de la distanţă, prin intermediul profeţilor. Dar în Isus Cristos, Dumnezeu a intrat în dialog personal şi direct cu omenirea. El, cum scrie sfântul Ioan, şi-a aşezat cortul în mijlocul oamenilor. Să înţelegem bine acest cuvânt, Emanuel, care conţine în esenţă întreaga noastră credinţă creştină. Cuvântul ebraic Emanuel e format din două cuvinte: Emanu şi el. Emanu înseamnă "cu noi", ceea ce vrea să spună că în Isus Cristos, Dumnezeu a luat firea omenească, a devenit om în toate asemenea nouă, afară de păcat. A devenit fratele nostru, născut din seminţia lui David, în ceea ce priveşte trupul, cum se exprimă apostolul în a doua lectură a Liturghiei de astăzi. Dar Isus Cristos este şi el, adică Dumnezeu. Cuvântul ebraic el înseamnă Dumnezeu. Isus Cristos este Emanu şi el, Fiul Omului şi, totodată, Fiul lui Dumnezeu. Dacă Isus Cristos ar fi fost numai emanu, adică numai om, şi nu ar fi fost şi el, adică Dumnezeu, nu ar fi putut să ne mântuiască. Dacă ar fi fost numai el, adică Dumnezeu, şi nu ar fi fost şi emanu, adică om între oameni, ar fi rămas un Dumnezeu îndepărtat, inaccesibil, necunoscut, şi nu ştim cum ar fi putut să ne mântuiască.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Se pune întrebarea: Isus Cristos a fost Emanuel, Dumnezeu cu noi, numai în scurta perioadă de 30 de ani, adică de la naşterea sa la Betleem din Fecioarei Maria şi până la moartea sa pe cruce? Sau este şi astăzi Emanuel? Da, este şi astăzi, căci a spus înaintea de înălţarea la cer: "Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii". Odată cu învierea sa, Isus a inaugurat un nou mod de a fi în lume, unul spiritual, sacramental, invizibil, dar absolut real. Isus este prezent mai întâi în sufletul nostru prin harul său sfinţitor, căci ne spune în evanghelie: "Dacă cineva mă iubeşte, va păzi poruncile mele, Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom face lăcaş la el".
El este prezent, apoi, în mijlocul nostru în sfintele Taine, în special în Sfânta Euharistie. El este prezent în tabernacolul bisericilor noastre. El îşi are cortul în mijlocul oamenilor. Cuvântul latin tabernaculum înseamnă cort. Isus este contemporanul nostru, aşadar. Dumnezeu este cu noi. Dar noi suntem cu Dumnezeu? Din nefericire, noi putem să îi întoarcem spatele lui Cristos, pentru a trăi ca şi cum nici nu ar fi venit în lume. Zicea sfântul Leon cel Mare: "Putea Cristos să ne nască de o mie de ori la Betleem, dacă el nu s-a născut în inima ta, pentru tine nu s-a născut Cristos".
În primele pagini ale Bibliei se aude întrebarea tulburătoare a lui Dumnezeu: "Adame, unde eşti?". Omul, chiar de la început, a învăţat să spună Nu lui Dumnezeu, să refuze întâlnirea, dialogul cu Dumnezeu, să refuze iubirea, prietenia cu Dumnezeu. Acesta este păcatul.
"Unde este Dumnezeu?", îi întreabă într-o zi un rabin înţelept pe elevii săi. "Cum, unde este Dumnezeu, învăţătorule?", răspund miraţi copiii. Şi citează din Scriptură: "Cerul şi pământul sunt pline de mărirea lui". "Nu!", răspunde bătrânul rabin. "Dumnezeu este acolo unde este lăsat să intre".
"Iată, eu stau la uşă şi bat", spune Mântuitorul în Apocalipsă. "Dacă cineva îmi deschide voi intra la el şi voi sta cu el la masă şi el cu mine". Isus bate la uşa inimii noastre, bate şi aşteaptă să i se deschidă dinăuntru. El nu forţează uşa. Numai infractorii sparg uşa şi intră în casă prin efracţie. Isus bate şi aşteaptă.
Cuvântul advent înseamnă aşteptare. Nenumărate generaţii au trăit în aşteptarea lui Mesia, au trăit un lung advent. Şi noi petrecem acum adventul, timp de aşteptare sărbătorii naşterii Domnului. Dar are şi Dumnezeu un advent, un timp de aşteptare şi de speranţă.
Observă un poet modern că atâta vreme cât creaţia şi întreaga omenire aştepta naşterea Domnului, era uşor pentru Dumnezeu să spere în noi. Dar acum, spune poetul, că totul s-a împlinit, totul rămâne de sperat.
Tu eşti un Dumnezeu care speră, eşti un cerşetor necunoscut, care aşteaptă încrederea oamenilor, iubirea oamenilor. Tu ai dăruit totul. Ne-ai dăruit vocea Fiului tău şi ochii săi, şi mâinile sale, ca să trezească pământul, ca să încălzească inimile, ca să rupă lanţurile lumii vechi. Iar, tu, Doamne, ai intrat pe timpul de aşteptare, ai intrat, Doamne, în timpul Adventului.
Numai câteva zile, fraţilor, ne mai despart de sărbătoarea Crăciunului. Toată lumea se află în febra pregătirilor. Dar ce înseamnă pentru cei mai mulţi creştini Crăciunul? O sărbătoare a lui Cristos, a lui Emanuel, Dumnezeu prezent în sufletul lor, în casa lor, în viaţa lor? Nu! E mai degrabă sărbătoarea lui Moş Crăciun. Iau ei în zilele acestea cu asalt scaunele de spovadă, ca să se împace cu Dumnezeu şi să se nască în sufletul lor Cristos? Iau ei cu asalt bisericile ca să-l primească pe Cristos în Sfânta Împărtăşanie? Nu! Ei iau cu asalt mall-urile, magazinile; brad împodobit, cadouri, mâncare, băutură, distracţie, show-uri, tradiţii, datini străbune, folclor, emoţii, sentimentalism steril. Asta e tot! Mai poate fi numit Crăciunul acesta o sărbătoare creştină, Crăciunul trăit fără Cristos?
E o realitate tristă pe care o descrie Costache Ioanid într-una din poeziile sale, din care reproduc câteva strofe în încheiere:
O, sfânt locaş de îndurare,
din nou la ieslea ta ne-alini.
Pământu-ntreg e-n sărbătoare...
Podoabe, cântece, lumini...
Se-aprind făclii... E masa plină.
Tradiţia îşi face vad.
Încep colindători să vină.
Se strâng copiii lângă brad.
Petrece lumea... râde, cântă...
şi toţi un strai mai bun şi-au pus.
E doar Crăciun, e noaptea sfântă!
Dar unde, unde e Isus?...
O, sfânt locaş de umilinţă,
când toţi din tine-un basm îşi fac,
câţi mai păstrează cu credinţă
mesajul Pruncului sărac?
O, sfânt locaş! Ce dulce-ţi clatini
al amintirii viers de sus.
Cât farmec au aceste datini!
Dar unde, unde e Isus?...
A ta e clipa! Sus paharul!
Chemaţi taraful cel mai bun!
Să cânte la urechi cobzarul!
Că doar... e noapte de Crăciun!
O, sfânt locaş! E sărbătoare.
Şi toţi un strai mai bun şi-au pus.
Se cântă... se ciocnesc pahare...
Dar unde, unde e Isus?
22 decembrie 2013
