Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Ar trebui să ne spunem astăzi: La mulţi ani! Şi aceasta nu numai pentru că e Ziua Naţională a României, ci şi pentru că e prima zi a anului bisericesc. Este Anul Nou în Biserică. Anul bisericesc nu corespunde cu cel civil. El are o altă structură. La începutul noului an bisericesc este aşezat un timp special numit Advent, zile de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Este normal ca la începutul unui an să stea în centrul atenţiei venirea lui Isus la noi, începutul mântuirii noastre.
1. Advent vine de la un termen latin care înseamnă venire. Ne amintim în acest timp de venirea lui Isus prima dată, acum mai bine de două mii de ani, când s-a născut la Betleem. Însă ne îndreptăm privirea şi spre viitor, conştientizând că el va veni a doua oară. Şi între aceste două veniri stă o a treia: venirea lui Cristos la noi în fiecare zi, dorinţa lui de a veni în vieţile noastre, în casele şi în familiile noastre.
O coroană de Advent din ramuri de brad, cu patru lumânări, este prezentă în orice biserică. Simbolizează timpul de aşteptare a venirii lui Cristos. Astăzi s-a aprins prima lumânare. Pe măsură ce ne apropiem de sărbătoarea Crăciunului în fiecare duminică se va aprinde câte o lumânare în plus. Patru lumânări, patru duminici, patru săptămâni până la Crăciun semnifică cei patru mii de ani în care oamenii din vechime au aşteptat venirea lui Mesia. Ei se uitau spre ceruri, priveau spre viitor şi nutreau în inimile lor speranţa că Dumnezeu va interveni, că-l va trimite pe Cristos. Ne pregătim, aşadar, în acest timp pentru sărbătoarea Crăciunului. Intrăm în atmosfera Vechiului Testament, ascultăm profeţiile şi căutăm să ne gândim cu câtă pasiune, cu cât dor l-au aşteptat ei pe Mântuitorul. Am vrea să ne molipsim de la profeţi, de la drepţii Vechiului Testament şi să tânjim şi noi după Isus.
Se ridicau profeţii rând pe rând şi le spuneau oamenilor: "Dumnezeu nu ne va lăsa, priviţi spre viitor pentru că va veni Mesia, va coborî Dumnezeu între noi, va lua chipul nostru, se va naşte între noi".
Profeţia din această duminică ne îndreaptă privirea spre muntele Sion unde se află Dumnezeu. Ierusalimul era cucerit şi devastat. Evreii erau în robie. Departe de ţară, ardeau de dorul de a merge la templu, la casa Domnului. Se ridică Isaia şi spune: Oameni buni, eu văd ziua Domnului în care noul Ierusalim se ridică din ruine. Toate popoarele, în pace, în înţelegere, se vor îndrepta spre acest loc. El, Domnul, va face ca oamenii să-şi transforme "săbiile în pluguri şi lăncile în seceri". Până atunci, spune profetul, haideţi să umblăm în lumina Domnului.
Noi ştim că mulţimi de popoare s-au îndreptat spre Ierusalim, odată cu venire lui Cristos. Prima venire. Mântuitorul a fost aşteptat de cei din vechime. În acest timp al Adventului vom auzi profeţii care ne vorbesc despre această venire a lui Isus şi despre pregătirea celor vechi.
2. Însă prima venire a lui Cristos ne orientează spre a doua venire. Isus ne spune că va veni din nou şi zilele venirii lui vor fi ca în zilele lui Noe. Cum a fost atunci? Răspunsul este în continuare. Oamenii erau preocupaţi de lucrurile acestei lumi. Nu aveau timp şi nici nu erau interesaţi să-şi ridice ochii spre cer. Noe, ascultând de Dumnezeu, a construit o corabie. Probabil că cei din jurul lui râdeau de el. Îl considerau ca fiind un om bizar şi îl invitau să vadă că nu plouă. La ce îi trebuie corabia?
De ce oare Isus spune să ne întoarcem la potop şi la arca lui Noe? Pentru că el gândeşte că într-un anumit fel noi suntem ca "în zilele lui Noe". Descrierea lui despre ceea ce îi preocupa pe oameni de atunci este portretul exact al societăţii noastre: munca, mâncarea, căsătoria. Erau atât de legaţi de pământ încât "nu şi-au dat seama", nu s-au îngrijit de ceea ce este important. Pentru o bună parte dintre oamenii de atunci şi dintre oamenii de azi toată realitatea este aici pe pământ. E ca şi cum nu am mai muri. Ochii ne sunt acoperiţi de preocupările de fiecare zi, de îngrijorări, de zbaterea pentru ziua de mâine.
Uneori trăim ca într-un fel de anestezie. Vinerea neagră, îngrămădeala de la mall-uri, lucruri care nu ne trebuie, dar le cumpărăm la reduceri, fascinaţia televizorului cu care adormim şi ne trezim, interesul pentru cei care "apar pe sticlă", toate ne dau impresia că lumea în care trăim este solidă şi nici nu ne dăm seama cum zilele şi anii se scurg printre degete. Versiunea modernă a potopului. Câteodată ne mai trezim, mai ales când vedem cum "din doi oameni care sunt pe câmp, unul este luat şi altul lăsat (...) Din două femei care macină la moară, una este luată şi alta este lăsată". Dar cu îndepărtarea de evenimente revenim la aceleaşi preocupări.
Suntem tot "în zilele lui Noe"! În mijlocul preocupărilor câţi se mai gândesc astăzi la sufletul lor? Câţi îşi mai înalţă privirea spre cer? Câţi mai merg la Liturghie? Câţi se mai roagă? Cine îşi mai aminteşte azi că este călător? Că patria lui nu-i aici? Că va veni Domnul şi ne va duce acasă? Riscul este ca, fiind absorbiţi de pământ, să uităm de cer.
Asta ne spune Isus. Când e vorba de venirea lui, oamenii sunt preocupaţi de lucrurile acestui pământ, sunt prea legaţi de ele. Nu mai au timp să vadă că au un suflet, că nu este totul materie. Şi aceasta înseamnă, de fapt, ne veghere.
După ce mai întâi vorbeşte de ne veghere, în a doua parte a fragmentului din evanghelie Isus insistă pe veghere. "Vegheaţi, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru; Şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gândiţi". În episodul potopului îl vedem pe Noe care veghea. Când omenirea mergea spre catastrofă, cursul lucrurilor s-a schimbat. Dumnezeu s-a folosit de Noe, care era atent la glasul lui, şi a făcut să se nască o nouă omenire.
A veghea este contrariul lui "treacă-meargă", "merge şi aşa", "ce-o fi cu alţii, o fi şi cu mine", este opusul nepăsării, al moliciunii. Nu foloseşte la nimic să spui: "Dacă aş fi ştiut!" Căci suntem foarte bine avertizaţi.
A veghea înseamnă să spui: E timpul să mă gândesc mai mult la Dumnezeu, e timpul să fiu mai atent cu cei din jurul meu, să iubesc mai mult, să plâng mai mult cu cei care suferă.
A veghea însemnă să înţelegem bine ce ne spune apostolul Paul în a doua lectură: "Să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii" (Rom 13). În acest sens, sfântul Augustin este un exemplu.
În anul 386 Augustin s-a întors la Dumnezeu tocmai citind pasajul pe care l-am ascultat în a doua lectură. Era într-o grădină, aproape de Milano, şi se tot frământa cu viaţa lui care nu era în ordine. Tot amâna spunând: "Mâine mă voi întoarce, mâine". Sufletul îi era chinuit, era ca în furtună. A auzit un glas: "Ia şi citeşte". A intrat în casă şi a deschis Scriptura. Ochii i-au căzut tocmai pe pasajul care s-a citit astăzi: "Ştiţi în ce timp ne găsim; acum este ceasul să vă treziţi din somn; mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinţa. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm, aşadar, faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în chefuri şi beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în invidie, ci îmbrăcându-vă în Domnul Isus Cristos". A închis Augustin Scriptura şi a spus: "Cuvintele acestea sunt pentru mine, eu sunt în întuneric, eu trebuie să mă întorc".
A veghea înseamnă să fim atenţi la faptele noastre. Să spunem: cuvintele acestea sunt pentru mine, eu trebuie să mă schimb.
Era un om de stat care se afla odată ca oaspete într-un oraş. În seara zilei în care sosise, a început să-şi împacheteze lucrurile, să le pună în valiză. "Domnule, a spus gazda, de-abia aţi venit. Aveţi de gând să plecaţi aşa repede? De ce aţi împachetat lucrurile?" "Eu sunt în slujba împăratului, a răspuns omul. Se poate întâmpla în fiecare clipă să primesc un mesaj în care să mă cheme la el. De aceea stau pregătit să pot pleca la drum".
A veghea înseamnă a fi mereu gata de drum, cu bagajele făcute. Şi ce poate fi mai frumos pentru un creştin decât să aibă sufletul curat şi să se împărtăşească cât mai des. El e gata în orice moment. Nu poţi să spui că veghezi şi eşti pregătit când te împărtăşeşti doar la Crăciun şi la Paşti sau mai rar, iar restul zilelor stai departe de Dumnezeu şi de o viaţă trăită în lumină.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Astăzi începem pregătirea pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Ascultăm profeţiile, îl aşteptăm pe Domnul veghind, mărindu-ne atenţia, căutând să nu ne lăsăm absorbiţi de lucrurile de pe pământ.
Cuvântul de ordine al acestei prime duminici din Advent este: Vegheaţi.
Avem tendinţa de a plasa venirea lui Isus la sfârşitul timpurilor. Însă Isus ne spune că ne face "vizita sa oficială" chiar în sânul ocupaţiilor noastre cele mai obişnuite, la locul de muncă, în casele noastre... În fiecare clipă ar trebui să fim gata pentru "venire", pentru că el "este deja aici".
Astăzi ne facem urări şi ne spunem: La mulţi ani. Avem dorinţe mai curate pentru noi şi pentru ţară. Cea mai bună urare o găsim la episcopul Anton Durcovici, căruia îi este dedicat acest an pastoral. Stema lui e compusă dintr-o navă în furtună în care stă mielul lui Dumnezeu cu steagul victoriei. În mijloc se află crucea, în stânga mitra, iar în dreapta cârja episcopală. Dedesubt este motoul lui, un text din Ps 143,15: "Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul".
Fericirea pentru ţară, pentru noi, pentru familiile noastre aceasta este: să îl facem pe Dumnezeu stăpân al nostru. Să visăm la o ţară în care se cufundă cerul în ea, pentru că tot mai mulţi, începând cu noi, doresc să poarte cerul în suflet. În toate ocupaţiile şi preocupările pe care le avem să lăsăm să răsune glasul Mântuitorului: "De aceea, şi voi fiţi gata. Vegheaţi". Amin.
