Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Parabola viticultorilor ucigaşi, pe care tocmai am ascultat-o, Isus a spus-o în capitala politică şi religioasă a Israelului, a doua zi după intrarea sa triumfală în Ierusalim. Ascultătorii săi au înţeles imediat ce a voit să spună Isus şi că cei vizaţi erau liderii religioşi. Trăindu-şi ultimele zile ale misiunii sale pe pământ, Isus li se adresează, pentru că a avut ceva de spus şi acestei categorii de oameni, dar ni se adresează şi nouă, celor de astăzi.
Isus le-a reproşat că se pretind sfinţi, inocenţi şi deja mântuiţi doar pentru faptul că stau mai mult în casa Domnului decât în casele lor şi că nu-şi dau seama că pericolul care-i paşte este grav, pentru că Dumnezeu are aşteptări foarte mari de la ei, tocmai datorită poziţiei şi rolului pe care îl au în fruntea poporului lui Dumnezeu. De aceea, în parabola viticultorilor ucigaşi, Isus pune în evidenţă cât de mult a investit Dumnezeu în poporul său şi ce mare este responsabilitatea celor care îl conduc, din păcate, uneori, nu după preceptele lui Dumnezeu, ci după bunul lor plac.
Şi care este vinovăţia lor? Pentru ce i-a pedepsit Dumnezeu? Pentru că nu şi-au făcut datoria? Nu au muncit? Ba da. Au muncit, şi încă bine. Erau pricepuţi, competenţi şi adevăraţi profesionişti. Şi atunci, unde au greşit?
Au greşit atunci când au dat dovadă de nerecunoştinţă şi nu i-au dat lui Dumnezeu ce i se cuvenea, când s-au purtat rău cu cei pe care Dumnezeu i-a trimis să le aducă aminte de obligaţiile pe care le au faţă de el, şi faţă de poporul care-i aparţine şi când l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu cu scopul de a-i lua moştenirea.
Ştim foarte bine că un rău mic, necorectat la timp, duce la un rău şi mai mare. Acest lucru se adevereşte atât în viaţa unui om, cât şi a unui grup de oameni. Un păcat necorectat va fi repetat, cu o gravitate mai mare şi cu o intensitate sporită. Acest adevăr iese bine în evidenţă din parabola de astăzi: "După unul au aruncat cu pietre, pe altul l-au bătut, pe altul l-au ucis".
Stăpânul viei nu s-a comportat în acelaşi fel. El a avut răbdare, a aşteptat. Nici după a treia încercare nu i-a pedepsit. Din bunătate îl trimite pe fiul său, pe singurul său fiu, spunându-şi: "Le fac o onoare, nu mai trimit un servitor, ci-l trimit pe moştenitorul meu".
În inima multor oameni există o astfel de aşteptare: să fie luaţi în seamă. Oamenii doresc relaţii apropiate cu superiorii lor şi nu o colaborare prin telefon sau prin intermediari. Să nu creadă că-i subapreciază, stăpânul viei îl trimite pe cine avea el mai drag, chiar pe fiul său. Dacă nu ar fi procedat aşa viticultorii ar fi invocat scuza că au încheiat contractul nu cu un slujitor, ci cu el personal. Cum să încredinţeze ei roadele muncii de un an unor slujitori? Fiul stăpânului viei nu mai era un necunoscut pentru ei. Scuza aceasta nu puteau să o invoce, şi oamenii se pricep bine la scuze. Dar pe viticultori nu i-a interesat nici fiul stăpânului viei. Îi interesa, în schimb, moştenirea lui.
Este de apreciat răbdarea de care a dat dovadă Dumnezeu în timpul celor patru trimiteri succesive. Aceasta era problema lui, şi a gestionat-o bine. Nu s-a întrebat "Ce să fac?" Ştia ce să facă. Dar, după ce a epuizat toate metodele posibile, a investit în via sa, a încredinţat-o unor oameni competenţi care au muncit-o bine, a aşteptat timpul recoltei, a avut răbdare cu ei, i-a iubit, le-a dat o şansă, şi încă una, şi încă una, acum problema nu mai era a lui, ci a trecut în responsabilitatea viticultorilor. Abia acum se poate pune întrebarea: "Ce le va face oare stăpânul viei?" Şi avem şi răspunsul: "Îi va ucide pe viticultorii aceia, iar via o va da altora".
- "Doamne, dar până acum ai fost aşa de bun, ai avut atâta milă şi răbdare..."
- "Eu mereu sunt bun, dar acum nu am mai acţionat din milă, ci în spirit de dreptate".
Ca o concluzie a parabolei, să reţinem că Dumnezeu le face cinste oamenilor prin faptul că-i cheamă să muncească în via sa, dar are şi aşteptări. El nu dă dovadă de slăbiciune când iartă păcatele oamenilor din iubire, oferindu-le şansa de a se converti, dar, dacă oamenii fac din păcat un mod de viaţă, Dumnezeu va interveni cu dreptate.
Liderii religioşi căutau să pună mâna pe el, căci au înţeles că pentru ei a spus Isus parabola aceasta, dar se temeau de popor. Iată confirmarea comportamentului dur al lui Isus faţă de ei! Aceştia nu se temeau de Dumnezeu, ci de popor. Ei s-au regăsit în parabola lui Isus, dar nu s-au convertit la predica lui.
Şi în zilele noastre sunt semeni de-ai noştri care ştiu şi simt că Dumnezeu le vorbeşte, şi rămân împietriţi la inimă. În loc să se convertească plănuiesc să distrugă lucrarea lui Dumnezeu propovăduită de apostolii lui din zilele noastre. De oameni se ruşinează ca să nu se facă de râs, dar de Dumnezeu nu le pasă. O tragedie mai mare decât aceasta nici nu ar putea să existe.
Generaţia aceea de evrei a murit de mult. Însă întrebarea lui Dumnezeu este actuală pentru noi: "Ce aş mai fi putut să fac viei mele şi nu am făcut?"
Pe balanţa lui Dumnezeu nu se judecă acum soarta lor, ci a noastră, a creştinilor de astăzi: "Ce aş mai fi putut să fac pentru tine şi nu am făcut pentru a fi omul pe care-l aştept de ani de zile să se întoarcă la mine să-l mântuiesc? Te-am aşteptat zeci de ani. Te-am trecut prin foc şi prin apă. Te-am căutat şi ziua şi noaptea. Te-am binecuvântat, dar te-am şi avertizat. Mi-am epuizat toate mijloacele cu care te puteam influenţa, fără a-ţi încălca libertatea. Când mă uit la strugurii pe care-i produci constat că sunt acri. N-ai învăţat nimic din istoria ta şi a altora! Nu vezi că toţi se nasc cu mâinile goale şi mor lăsând totul în urma lor? Ce vrei să faci cu viaţa ta? Ai dat vina pe părinţi, pe învăţători, pe preoţi, pe societatea şi mediul în care trăieşti, pe cine ai să mai dai vina? Când ai să înţelegi că deciziile tale sunt importante pentru mântuirea ta?"
De răspunsul pe care-l dai va depinde mântuirea sau osânda ta veşnică. Amin.
