Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Liturghia sărbătorii de azi este un alt moment privilegiat al întâlnirii noastre cu Dumnezeu, dar şi o ocazie propice pentru a medita la identitatea creştină şi la calea ce conduce spre desăvârşirea persoanei noastre. Din cele trei lecturi biblice se poate desprinde un fir călăuzitor, un interogativ: Care ar fi calea pentru mântuire?
La întrebarea "Care este acest drum către împlinirea umană?", lectura întâi, din Cartea Deuteronomului, oferă deja un răspuns. Este alegerea radicală în favoarea lui Dumnezeu. Domnul încheie un legământ cu comunitatea şi, în acea zi, pune în faţa lor binecuvântarea sau blestemul. Dacă veţi asculta de porunci, veţi avea viaţă împreună cu toate darurile de sus. Dacă vă veţi abate de la calea dreaptă, urmând alţi zei şi idoli, veţi muri. Poporul trebuie să aleagă, iar decizia nu este deloc uşoară. Există o eternă tensiune între a alege binele sau răul, ceea ce te edifică sau ceea ce te distruge. Omul e liber, însă cu libertatea sa, îşi construieşte viitorul, croind drum ori către viaţă, ori către moarte.
Dificilă este mai ales fidelitatea faţă de alegerea făcută. În text se repetă de trei ori cuvântul "astăzi". Azi, zi de zi, Domnul şi legământul său trebuie să fie în centrul atenţiei. Este o invitaţie insistentă de a îndrepta permanent iubirea către Domnul şi legea sa.
Din păcate însă tentaţia continuă este aceea de a-l abandona pe Dumnezeu, alergând după zei străini pe care nu îi cunoaştem, idoli efemeri, instabili, ce vând iluzii şi hrănesc egoismul. Faptul este cu atât mai grav, cu cât, deşi îl cunoaştem pe Domnul, deşi am văzut faptele sale minunate, am beneficiat de darurile lui, alergăm după zei străini.
Aşadar, condiţia pentru ca omul să fie împlinit (să rămână în sfera binecuvântării divine) şi astfel să fie fericit şi să aibă viaţă este păzirea poruncilor. Poruncile trebuie să îl însoţească pe om în orice ipostază a vieţii, să implice întreaga sa fiinţă. Dacă inima era considerată centrul vieţii omului, înseamnă că poruncile puse în inimă constituiau centrul preocupărilor acestuia. În practică, acele mici suluri cu texte din Lege (filacteriile) trebuie să fie legate la mână pentru a fi văzute tot timpul, să fie preţuite asemenea unei podoabe ce se aşază pe frunte, să îl însoţească pe cel credincios în orice activitate, în casă, pe drum sau când se odihneşte.
Lectura a doua, din Scrisoarea către Romani, propune un alt aspect al drumului către împlinire. Paul constată cu tristeţe că întreaga umanitate, toţi, fie iudei, fie păgâni, au păcătuit; sunt sub stăpânirea tiranică a păcatului şi lipsiţi de strălucirea şi gloria lui Dumnezeu. Deşi situaţia este disperată, Dumnezeu intervine cu harul său şi îi face pe oameni drepţi înaintea sa. Recăpătarea dreptăţii este rodul răscumpărării, jertfei lui Cristos. Omului i se cere credinţă, prin ea el recuperează gloria şi demnitatea de fiu al lui Dumnezeu.
Astfel, în viziunea lui Paul, pentru a fi împliniţi, desăvârşiţi, trebuie să se recunoască în umilinţă starea de oameni păcătoşi. Al doilea pas este credinţa, încrederea în Dumnezeu. După aceste premise, urmează trăirea noii porunci a iubirii, inspiraţi de noua lege a Duhului Sfânt.
Evanghelia scoate în evidenţă împlinirea în calitate de ucenic al lui Isus.
Primul tablou din evanghelie respinge pretenţiile unora de a intra în împărăţie pe baza meritelor dobândite. Pentru Mântuitorul, nu cei ce spun "Doamne, Doamne!", nu cei ce se numesc pe sine profeţi, nu cei ce caută miracole sunt ucenici autentici. Adevăraţii ucenici sunt aceia care fac voinţa Tatălui din cer; cei ce ascultă cuvintele lui Isus şi le împlinesc.
În continuare, evanghelistul propune două exemple antitetice: omul care construieşte casa pe stâncă, edificiul său rezistând în faţa intemperiilor; şi cel ce clădeşte pe nisip, casa sa fiind distrusă de vânt şi furtună. În faţa noastră sunt în acest fel două categorii de persoane: cei ce aleg să construiască pe un fundament solid, acela al credinţei, şi cei care aleg calea simplă, superficială, a încrederii în idoli.
În faţa mesajului cuvântului dumnezeiesc apare întrebarea: "Ce trebuie să facem?"
1. În primul rând ar fi urgentă pentru timpurile actuale, caracterizate de superficialitate, fragmentare şi exteriorizare, mai multă interiorizare a vieţii religioase. Şi pentru evreii din Vechiul Testament era valabil acest lucru. În rugăciunea "Shema Israel" (Ascultă Israele) se cerea să-l iubeşti pe Domnul din toată inima, din tot sufletul, cu toată fiinţa. Legea însăşi nu trebuia să fie doar pe buze, ci mai ales în inimă. Poruncile, despre care vorbeşte prima lectură de azi, nu trebuiau ţinute doar formal, la exterior, ci acele legi era necesar să fie interiorizate, să pătrundă în adâncul inimii şi al sufletului.
Şi Isus în evanghelie respinge entuziasmul trecător ("Doamne, Doamne"), împlinirea unor norme doar la exterior pentru a ne face datoria ("am profeţit în numele tău") şi căutarea elementelor triumfaliste ("am scos diavoli, am făcut miracole"). Dincolo de asemenea manifestări exterioare, ceea ce contează e ascultarea cuvântului şi punerea în practică şi, mai cu seamă, relaţia vitală cu Isus.
Manifestarea exterioară a credinţei este vizibilă şi în lumea actuală. Religia creştină poate fi pentru mulţi tradiţie moştenită, componentă "culturală"; obişnuim să spunem că suntem popor creştin. De asemenea, avem ceremonii frumoase, legi morale bune şi sănătoase, obiceiuri creştine. Totuşi, cel mai important lucru este să fin uniţi cu persoana lui Cristos, să avem un raport intim şi personal cu Dumnezeu. Suntem cu adevărat creştini atunci când avem o prietenie solidă cu Dumnezeu şi când ne asemănăm în toate cu Cristos. Dacă suntem creştini convinşi din interior, vom aduce roade şi la exterior, iar lumea ne va recunoaşte după faptele credinţei şi ale iubirii.
2. În al doilea rând, să reflectăm la natura credinţei noastre. Conceptul de "credinţă" are legături cu un cuvânt ebraic, "amin", cu sensul de "a fi fondat pe ceva, a se sprijini pe cineva". Şi termenul "crad-dha" (de sorginte indo-europeană) are sensul de "a pune inima în mâinile cuiva", "a se alipi cu sufletul de...". Credinţa nu înseamnă doar mărturisirea Crezului, nu e o chestiune de cuvinte. Credinţa înseamnă încredere, abandon, adeziune la o persoană, a sprijini propria existenţă pe cineva. Credinţa are la bază recunoaşterea primatului lui Dumnezeu, înseamnă să realizăm că depindem total de el.
Pe ce ne bazăm, pe ce ne sprijinim noi? Uneori ne punem siguranţa şi încrederea în propria persoană, şi nu în Domnul. De multe ori încrederea e pusă în bogăţii, considerând că ne pot asigura un viitor fericit. Unii sunt de părere că puterea este o bază solidă şi conferă garanţii de fericire. Toate acestea sunt însă iluzorii, le lipseşte consistenţa, sunt nisipuri mişcătoare care înşală şi duc mai devreme sau mai târziu la ruină dacă am construit viaţa pe temelia lor. De aceea este urgent să alungăm idolii din viaţa noastră, să nu construim pe iluzia bogăţiei, a puterii, a succesului, a plăcerii.
În definitiv, ce e de făcut? Să cultivăm credinţa autentică, ea să fie aşezată pe stâncă solidă, pe Dumnezeu şi pe Cristos. Să ne bazăm pe Dumnezeu, să avem încredere în el, pentru că nu va înşela aşteptările noastre. Şi să ţinem cont că Dumnezeu are mereu primul iniţiativa: "Dacă Domnul nu construieşte casa, în zadar se ostenesc muncitorii".
Să consolidăm legătura cu Cristos, căruia îi aparţinem prin Botez. El să fie piatra din capul unghiului care să susţină edificiul nostru. Procedând astfel, arătăm că suntem fiinţe noi, oameni cu un nou mod de a fi şi un nou mod de a acţiona.
În fine, la construcţia casei noastre să punem ce e mai frumos, fapte de credinţă şi atitudini etice autentice. Sfântul Paul ne avertizează: Fiecare să aibă grijă cum construieşte (cf. 1Cor 3,11-15).
Ne rugăm la această sfântă Liturghie să crească în noi credinţa şi să trăim după legea nouă a Duhului Sfânt.
