Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
1. În rugăciunea de la colectă a acestei duminici ne-am adresat cu toţii lui Dumnezeu, care nu greşeşte în orânduirile sale, rugându-l pe el să îndepărteze din viaţa noastră răul şi să ne ajute a ne îndrepta spre bine. Această rugă scoate la iveală o caracteristică importantă a omului: aceea de a fi pus, fără încetare, pe tot parcursul vieţii sale, în faţa binelui şi a răului. Nimeni nu se poate sustrage acestei situaţii, oricât de mult ar dori.
În prima lectură de azi, Moise, adresându-se poporului ales, la porţile Canaanului, îl îndeamnă, înainte de toate, să asculte, să asculte învăţătura pe care Dumnezeu i-o dă. Dumnezeu se îndreaptă spre poporul său, îl caută, îl asistă, îl inspiră, întrucât doreşte ca viaţa sa să aibă, să capete un sens. Acest popor se îndrepta spre ţara promisă. Scopul său era acesta, însă nu ştia, nu cunoştea cum va trebui să trăiască această nouă perioadă a existenţei sale, cum va trebui să trăiască această alianţă. De aceea era necesară ascultarea, ascultarea constantă şi atenţia acordată lui Dumnezeu care vorbeşte în diferite moduri şi în diferite timpuri. Şi creştinul îşi cunoaşte identitatea însă nu rareori, se întâmplă să nu se conformeze întocmai identităţii sale. Lectura a doua, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani, ne dezvăluie care este cauza acestei constante necesităţi de a fi, de a sta în ascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu care dă viaţă. Şi ne spune sfântul Paul că este păcatul, păcatul sub stăpânirea căruia se găsesc toţi oamenii. Lipsa păcatului în viaţa omului înseamnă plinătate. Prezenţa păcatului înseamnă goliciune. Paul ne spune că toţi oamenii sunt sub stăpânirea păcatului, de aceea toţi oamenii au nevoie de Dumnezeu.
Acestei necesităţi Dumnezeu îi răspunde cu acţiunea sa plină de iubire, necondiţionată de starea noastră de păcat, prin faptul că "pe când eram încă păcătoşi, ne spune sfântul Paul, Cristos a murit pentru noi". Cristos, după cum cunoaştem din Sfintele Scripturi, atât prin exemplu cât şi prin faptă, a împlinit misiunea de a chema, de a scoate pe om de sub stăpânirea Celui Rău şi a conduce poporul noii alianţe la mântuire. În evanghelia de azi, adresându-se apostolilor, el vorbeşte despre exigenţa de a face în aşa fel încât să existe o strânsă legătură şi coerenţă între a asculta, a spune, a face şi a fi. De această coerenţă depinde adevărata fericire a omului atât în viaţa aceasta, cât şi în viaţa de dincolo: "Nu oricine îmi spune «Doamne, Doamne», va intra în împărăţia cerurilor, dar acela care face voinţa Tatălui meu din ceruri". Pentru a cunoaşte voinţa Tatălui este necesară ascultarea cuvântului. Pentru ca acest cuvânt să fie cunoscut este necesară vestirea lui. Pentru ca el să nu fie zadarnic trebuie să fie pus în practică, trăit. Şi toţi aceşti paşi ne ajută să fim, să fim acele persoane care, prin cuvinte şi fapte coerente, dăm mărturie de credinţa noastră. Acea credinţă despre care sfântul Paul ne spune că este calea unei vieţi sfinte, trăite în dreptate şi adevăr, "căci noi avem convingerea că omul devine drept numai prin credinţă".
2. Din nefericire, poporul lui Israel, şi omul din toate timpurile, nu a reuşit întotdeauna să facă diferenţa între ceea ce este cu adevărat un bine pentru el şi ceea ce reprezintă un rău în viaţa sa. De aceea, Moise le vorbeşte iudeilor şi le spune că blestemul (răul) are la origine uitarea lui Dumnezeu, neascultarea de poruncile sale şi abandonarea unei vieţi bazată pe dreptate, iubire, pace, iertare, pentru a alege o altă cale mult mai comodă. Binecuvântarea însă înseamnă ascultarea şi urmarea legii iubirii, a dreptăţii, a păcii, a iertării, care iau naştere şi vin doar de la Domnul. Iată de ce este important a fi deschişi cuvântului ce ne este nouă vestit şi a-l asculta. Această ascultare trebuie să fie constantă şi cu credinţă. Pentru a fi adevăraţi ucenici este înainte de toate necesar a asculta şi după aceea să dăm mărturie prin cuvintele şi faptele noastre. Fără a fi ascultători fideli ai cuvântului riscăm să nu ştim ce sens şi scop, ce valoare au faptele noastre, în numele cui le săvârşim. Iar această situaţie este acuzată aspru de Isus: "Mulţi îmi vor spune în ziua aceea: «Doamne, Doamne, oare nu în numele tău am profeţit, nu în numele tău am scos diavoli şi nu în numele tău am făcut multe minuni?». Le va spune: «Nu vă cunosc, plecaţi de la mine, nelegiuiţilor!»". Făcând astfel suntem ca aceia care, lipsiţi de înţelepciune, îşi clădesc viaţa pe nisip. Putem realiza lucruri măreţe, lucruri care ies în evidenţă însă lipsite de prezenţa aceluia care trebuie să acţioneze şi să lucreze în noi, rămân fapte fără valoare.
3. Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, prezenţa noastră la sfânta Liturghie, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu fac din noi persoane privilegiate, persoane care se bucură de această vocaţie de a fi creştini, de a beneficia de darul credinţei. Însă Cristos ne aminteşte că acest lucru este mai mult decât un privilegiu, este un angajament, este un talant ce trebuie să fie înmulţit, este o sămânţă ce trebuie să rodească. Dacă îl privim doar ca privilegiu, riscăm să ne mândrim cu ceea ce nu ne aparţine, dacă reuşim să o privim ca un angajament, vom simţi necontenit nevoia de a ne îndrepta spre cel de la care am primit aceste daruri şi să invocăm sprijinul şi ajutorul său constant pentru a clădi întreaga noastră viaţă pe el, Cristos, care este stânca de nezdruncinat. De aceea trebuie să ştim că în viaţă, datorită credinţei, un creştin, prin tot ceea ce este el şi face, nu poate fi niciodată neutru. Prin gând, faptă şi cuvânt, viaţa noastră ori aparţine şi este în slujba lui Cristos, ori este în slujba răului. În fiecare moment, ori dăm mărturie în favoarea lui Cristos, ori dăm mărturie împotriva lui. Iar dacă privind la lumea de azi spunem că ea este mai puţin credincioasă, trebuie să ştim că acest lucru, această lipsă de credinţă, este şi din cauza noastră, a lipsei noastre de credibilitate, a faptului că viaţa noastră nu este întotdeauna o mărturie vie de credinţă.
Timpurile noastre au nevoie de mărturisitori adevăraţi ai credinţei. În aceste timpuri putem constata cu uşurinţă cât de mult se pune accentul pe putere. Câţi nu evidenţiază importanţa puterii în familie, în instituţii, în societate!? Câţi recunosc slăbiciunile şi limitele!? Ne este de multe ori teamă să ne ştim slabi, limitaţi într-o lume în care se luptă pentru putere şi, ca atare, trebuie să ne afişăm şi noi prin putere. Biserica ne invită azi să alegem binecuvântarea, care înseamnă slujire. Ne invită să alegem credinţa, care conduce la adevărata dreptate. Ne îndeamnă să fim asemenea copiilor care au curajul de a se abandona în mâinile celor care le poartă de grijă; şi noi, asemenea lor, să avem curajul de a ne abandona în braţele Tatălui ceresc. Ne îndeamnă să-l purtăm în cuvintele şi faptele, în viaţa noastră, pe Cristos, care este o stâncă ocrotitoare în care să ne încredem, aşa cum am cântat astăzi în psalmul responsorial: "Doamne, în tine mă încred; fii pentru mine o stâncă ocrotitoare. Tu eşti stânca mea, cetatea mea: pentru numele tău, povăţuieşte-mă şi călăuzeşte-mă". De aceea să-l rugăm cu toţii pe bunul Dumnezeu pentru ca el să ne ajute să ascultăm întotdeauna cuvântul său din care să înţelegem voinţa sa, iar prin viaţa noastră, prin cuvintele şi faptele noastre, să facem ca în lume, la toţi cei pe care îi vom întâlni în această zi, în săptămâna ce urmează, să fim prin mărturia credinţei noastre o rază strălucitoare a prezenţei sale. Fie ca orice om văzând un creştin al timpurilor noastre să poată exclama asemenea unui cunoscut jurnalist care, întâlnind-o pe Maica Tereza de Calcutta, a spus: "Nu am mai văzut niciodată un sfânt. Când însă am întâlnit-o pe Maica Tereza am rămas mişcat. În ochii săi strălucea cu putere mesajul creştin, adevăratul mesaj creştin al iubirii. Am simţit deşertăciunea acestei lumi în care eu mă găsesc şi am descoperit idealul pentru care eu trebuie să trăiesc". Amin.
