de pr. Adrian Cimpoeşu, PSDP
Când vorbim despre vocaţii este indicat să oferim şi mărturii. Pentru a nu vorbi din cărţi, vă propun experienţa mea vocaţională. Parcursul meu vocaţional îşi are rădăcinile în Valea Seacă, unde am învăţat primele lecţii despre viaţă şi credinţă. Am avut darul de a creşte într-o familie bună, practicantă, în care relaţia cu Dumnezeu nu era o simplă tradiţie, ci centrul fiecărei zile.
Părinţii şi bunica mea au fost primele mele repere autentice de spiritualitate; ei ne-au transmis credinţa curată, printr-o viaţă trăită în simplitate, rugăciune şi dăruire. Aceste exemple m-au apropiat în mod firesc de biserică. Am devenit ministrant şi m-am implicat în grupurile de copii şi de tineri din parohie. În acele momente pline de entuziasm şi comuniune, am simţit pentru prima dată în inimă un impuls interior discret, dar stăruitor, care mă îndemna să aleg o astfel de viaţă, dăruită Domnului.
Odată cu trecerea timpului şi intrarea în perioada tinereţii, această dorinţă profundă nu a dispărut, deşi realitatea din jur a început să-mi propună alte perspective. Lumea din jur oferă nenumărate opţiuni, promisiuni de succes şi modele de viaţă atractive, iar eu n-am fost imun la ele. Am început să mă gândesc la un stil de viaţă diferit, convins fiind că îmi voi găsi împlinirea pe căi mai obişnuite, în rândul lumii. Am încercat, într-un fel, să înăbuş acea chemare timpurie, considerând-o poate doar un vis al copilăriei care va trece de la sine. Însă acea voce lăuntrică nu s-a lăsat redusă la tăcere.
Momentul de cotitură a venit la vârsta de 20 de ani. A fost timpul unei decizii radicale, dar în acelaşi timp meditate, cântărite în rugăciune şi asumate cu toată maturitatea. Împins de o dorinţă vie de a nu mai opune rezistenţă harului şi de a mă lăsa, în sfârşit, condus de voinţa lui Dumnezeu, am hotărât să fac un pas curajos şi să pornesc într-o nouă etapă a vieţii mele. A fost un act de încredere totală. Această nouă cale a fost menită să completeze ceea ce eram deja şi să descopere în mine noi puteri şi noi talanţi.
La începutul acestui drum, orizontul meu era destul de limitat de propriile mele gânduri: mă gândeam doar la perspectiva de a deveni preot, mergând pe un traseu cunoscut şi previzibil. Nu realizam atunci că Dumnezeu voia de fapt altceva de la mine, că pregătise o cu totul altă stradă, un drum croit special pe măsura sufletului meu.
Această căutare sinceră m-a condus, prin căi discrete şi surprinzătoare, către comunitatea fraţilor de la Don Calabria din Răcăciuni. Din acel moment, întreaga mea perspectivă asupra viitorului s-a transformat profund. Am înţeles cu adevărat ce înseamnă să-ţi abandonezi planurile şi siguranţele în mâinile Providenţei divine, care ştie întotdeauna de ce avem nevoie şi ne ghidează paşii cu o grijă părintească.
Astăzi, privind în urmă cu o imensă recunoştinţă, pot spune că am ajuns călugăr şi preot şi că mă simt un om pe deplin împlinit. Această împlinire nu înseamnă o viaţă ideală, lipsită de greutăţi, de responsabilităţi administrative sau de provocări zilnice, ci reprezintă acea certitudine interioară profundă că te afli exact în locul în care Dumnezeu te-a dorit şi te-a chemat să fii.
Parcursul meu m-a învăţat că vocaţia nu este un simplu obiectiv atins, ci o relaţie vie care cere un discernământ continuu. Fiecare zi aduce noi decizii, noi colaborări şi noi situaţii care ne testează fidelitatea şi iubirea. Însă marea lecţie pe care am primit-o este că atunci când acest discernământ nu este făcut de unul singur, ci este trăit în permanenţă împreună cu Dumnezeu, în simplitate şi adevăr, calea rămâne întotdeauna sigură. Indiferent de vârstă sau de etapa în care ne aflăm, secretul păcii interioare stă în curajul de a face acel pas încrezător spre el, lăsându-l să transforme căutările noastre în roade binecuvântate.
