de pr. Cătălin Farcaş
După întâlnirea cu Isus şi experienţa frângerii pâinii, cei doi ucenici de la Emaus se întorc în grabă la Ierusalim pentru a le da de ştire şi celorlalţi că l-au întâlnit pe Isus cel înviat.
Ne putem imagina uşor surpriza pe care au trăit-o atunci când, înainte să poată spună ei ceva, li se vesteşte cu bucurie: "Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon" (Lc 24,34). Aceste câteva cuvinte pot fi interpretate ca un crez scurt care circula în rândul discipolilor imediat după evenimentul Înălţării şi care a condus comunitatea creştină în acele prime momente ale drumului său de credinţă.
Exclamaţia celor unsprezece şi a celor care erau cu ei cuprinde două părţi esenţiale pentru credinţa primei comunităţi: mărturisirea învierii lui Cristos şi experienţa apostolilor care l-au întâlnit pe Cel Înviat.
Prima parte conţine clar un limbaj specific învierii. În primul rând, Cel Înviat este prezentat sub titlul de "Domnul"; nu "Cristos", nu "Isus", ci "Domnul". Este titlul grecesc de kúrios care traduce ebraicul Jhwh ("Domnul"), numele cel mai des folosit în Biblie pentru Dumnezeu. Acest nume provine din revelaţia divină adresată lui Moise (Ex 3,14) şi subliniază prezenţa constantă şi iubitoare a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Această prezenţă, la împlinirea timpurilor, se materializează în Isus Cristos pe care Tatăl îl trimite în lume pentru a-i mântui pe oameni. Iniţiativa Tatălui, în acest act de mântuire, pare să fie subliniată şi prin alegerea verbului egeiro ("a învia")
care aici este prezent într-o formă pasivă. Aşadar, traducerea literară aici ar fi "a fost înviat". Întâlnim aceeaşi situaţie şi în discursurile lui Petru din Faptele Apostolilor unde el declară: "Dumnezeu l-a înviat din morţi" (Fap 3,15; 4,10) sau în Scrisoarea Sfântului Apostol Paul către Romani, unde citim: "Credem în cel care l-a înviat din morţi pe Domnul nostru Isus [Cristos]" (Rom 4,24). Iată, aşadar, că în simpla alegere şi formulare a două cuvinte se ascunde un nucleu al credinţei apostolice: Isus este "Domnul", iar învierea sa din morţi este o împreună-lucrare a Tatălui şi a Fiului.
Şi nu trebuie să ne oprim aici. Avem prezenţa adverbului ontôs care înseamnă "cu adevărat", "într-adevăr". Acelaşi cuvânt este prezent şi cu puţin înainte în declaraţia de credinţă a centurionului care a asistat la moartea pe cruce a lui Isus: "Cu adevărat, omul acesta era drept" (Lc 23,47). Alegerea acestui adverb ne determină să considerăm conţinutul declaraţiei ucenicilor ca pe un adevăr de credinţă incontestabil pentru ei. Şi de ce acest lucru? Pentru că Cel Înviat "i s-a arătat lui Simon". Primii discipoli nu vorbeau din auzite, nu inventau istorii, ci mărturiseau o experienţă concretă de viaţă: s-au întâlnit cu Isus înviat, iar numele lui Simon poate fi privit ca un simbol al tuturor acelor ucenici care au avut această experienţă cu Cel Înviat şi care erau organizaţi sub conducerea lui Petru, piatra pe care Cristos şi-a zidit Biserica. Totodată, acest strigăt de credinţă al ucenicilor are ecou în cuvintele Sfântului Paul adresate corintenilor: "Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chéfa, apoi celor doisprezece" (1Cor 15,3-5). Avem aici o altă formulare a unui crez, a unui nucleu al kerigmei care a condus opera misionară a Bisericii primare.
Putem concluziona că puţinele cuvinte exclamate de cei unsprezece şi însoţitorii lor pot fi văzute ca un crez scurt şi cuprinzător. L-au rostit ei, l-a proclamat Biserica de-a lungul timpului şi trebuie să-l rostim şi noi. Este expresie a credinţei noastre.
