de pr. Petru Ciobanu
Printre vizitatorii apostolici care au condus Vicariatul Apostolic al Moldovei, înfiinţat în anul 1818 ca succesor al Episcopiei de Bacău, se remarcă figurile a doi dintre ei: Petru Rafael Arduini (1838-1843) şi Paul Sardi (1843-1848). Ambii au primit numirea episcopală din mâinile Papei Grigore al XVI-lea, cel dintâi ca episcop de Carra in partibus, pe 18 septembrie 1838, cel de-al doilea ca episcop de Vera in partibus, pe 26 martie 1843.
Grigore al XVI-lea, pe numele său Bartolomeo Alberto Cappellari, s-a născut la 18 septembrie 1765, la Mussoi - azi un cartier din Belluno -, pe atunci în Republica Veneţiei, fiind ultimul copil dintre cei cinci ai unei familii din mica nobilime. Pe 23 august 1783, a intrat în mănăstirea camaldulenză "Sfântul Mihail" din Murano, lângă Veneţia, luându-şi numele de Mauro, fiind hirotonit preot în anul 1787. În anul 1799, când Pius al VI-lea se afla captiv în Franţa, a publicat lucrarea Triumful Sfântului Scaun şi al Bisericii: contra atacurilor inovatorilor respinse cu armele lor, în care susţinea infailibilitatea şi puterea temporală a papei. În anul 1805, a devenit abate al mănăstirii "Sfântul Grigore" din Roma şi procurator general al Ordinului Camaldulenz, însă a fost nevoit să părăsească Cetatea Eternă după exilarea Papei Pius al VII-lea în anul 1808, predând la Milano şi Padova. A revenit la Roma în 1814, fiind numit vicar general al ordinului din care făcea parte şi prefect al Congregaţiei de Propaganda Fide. Pe 21 martie 1825, Papa Leon al XII-lea l-a creat cardinal de "Sfântul Calixt", participând în această calitate la conclavul ce a urmat morţii pontifului şi din care, după 51 de zile, la 2 februarie 1831, a ieşit papă, nu fără susţinerea pe care a avut-o din partea cancelarului austriac Klemens von Metternich. A primit consacrarea episcopală la patru zile după alegere, la 6 februarie 1831.
A fost unul dintre cei mai mari susţinători ai Restauraţiei de după Revoluţia Franceză şi epoca lui Napoleon, fiind un pontif ultraconservator. În anul 1831, când în Roma au izbucnit mişcări populare, a cerut ajutorul Austriei pentru a le reprima, ordinea fiind restabilită la începutul lunii aprilie din acelaşi an. Tot în 1831, în noiembrie, a condamnat revolta polonezilor împotriva puterii ţariste, iar în 1832, prin enciclica Mirari vos din 15 august, Grigore al XVI-lea a condamnat mişcările catolice liberale inspirate de ziarul francez L'Avenir al lui Félicité de Lamennais, Henri Lacordaire şi Charles de Montalembert. În anul 1844, prin enciclica Inter praecipuas, s-a opus indiferentismului religios şi societăţilor biblice protestante.
Pontificatul său a însemnat şi o importantă relansare a operelor misionare, înfiinţând şaptezeci de noi dieceze şi vicariate apostolice, numind aproximativ două sute de episcopi pentru zonele de misiune şi încurajând formarea unui cler indigen pentru ţările din afara Europei. Prin breva In supremo apostolatus din 3 decembrie 1839, a condamnat sclavia, catalogând-o drept "crimă" şi nedemnă de numele de creştin. Susţinător al artelor şi al ştiinţelor, Grigore al XVI-lea a înfiinţat, la Vatican, Muzeul Etrusc şi Muzeul Egiptean, a scos din Index teoriile heliocentrice ale lui Galileo Galilei şi i-a autorizat, în anul 1833, pe episcopii belgieni să fondeze Universitatea Catolică din Belgia, inaugurată în anul următor. I-a ridicat la cinstea altarelor, printre alţii, pe Martin de Porres, proclamat fericit în anul 1837, şi i-a canonizat, pe 2 mai 1839, pe sfinţii Alfons Maria de Liguori şi Veronica Giuliani, împreună cu alţi trei sfinţi.
Papa Grigore al XVI-lea a trecut la cele veşnice pe 1 iunie 1846 şi a fost înmormântat în Bazilica "Sfântul Petru".
