Interviu cu Mons. Ionuţ-Paul Strejac, secretar al Nunţiaturii Apostolice din Albania, realizat de pr. Claudiu Bulai

În acest număr al revistei vă invit să-l descoperim pe unul dintre primii preoţi din România care lucrează în diplomaţia Vaticanului. La final de lună iunie va împlini vârsta de 50 de ani, dintre care 24 de ani i-a dăruit Bisericii. A călătorit pe mai multe continente şi a exercitat misiunea sa în mai multe ţări. Vă invit, aşadar, la un dialog cu Mons. Ionuţ-Paul Strejac.

- Cum aţi descrie slujirea în diplomaţia Vaticanului pentru Biserica Universală?

Spre sfârşitul acestei luni celebrăm Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi aş descrie misiunea de până acum lăsându-mă inspirat tocmai de misiunea acestui mare sfânt: a pregăti calea Domnului. Înţeleg şi încerc să trăiesc misiunea de diplomat al Sfântului Scaun ca una de pregătire: de a îndrepta, de a netezi cărările, de a anunţa misterul lui Cristos, de a pregăti drumurile inimilor pentru venirea sa. Atât în relaţiile diplomatice, cât şi în cele cu Biserica locală şi cu autorităţile guvernante. Probabil că de multe ori nu reuşim să schimbăm inimile oamenilor, dar prezenţa noastră ca preoţi şi diplomaţi trasează o urmă, poate o provocare, lăsând loc harului să lucreze.

Cu ocazia celei de-a 325-a aniversări a înfiinţării Academiei diplomatice a Sfântului Scaun, "Pontificia Accademia Ecclesiastica", Papa Leon spunea că misiunea noastră ne cheamă să fim "punţi" şi "canale", pentru ca harul care vine din cer să poată să-şi croiască drum printre meandrele istoriei.

- Împliniţi luna aceasta frumoasa vârstă de 50 de ani, dintre care 24 i-aţi dăruit Bisericii. Ce sentimente vă încearcă la ceas aniversar?

În primul rând, recunoştinţă. Mă simt privilegiat pentru drumul parcurs, pentru experienţele trăite, pentru oamenii întâlniţi, şi mai ales pentru cei care m-au însoţit până acum şi care sper să mă însoţească şi în continuare.

Legat de această vârstă, mi-a rămas în minte o idee dintr-o carte citită cu câţiva ani în urmă, în care autorul făcea o legătură între cea de-a 50-a aniversare şi darul Duhului Sfânt. Mi-ar plăcea să citesc această aniversare ca pe Rusaliile vieţii: momentul în care omul încetează să se construiască pe sine şi începe să fie transformat de Duhul Sfânt, pentru a face loc unei maturităţi mai profunde.

- Aţi lucrat şi în Vatican. Cât de mult v-a marcat acea experienţă?

A lucra în inima Bisericii te ajută să-i simţi pulsul, respiraţia universală. Îţi oferă o privire de ansamblu, dar te învaţă totodată importanţa detaliilor, a lucrurilor mici care fac diferenţa. Este o experienţă care te marchează pentru totdeauna.

- În prezent, sunteţi la Nunţiatura Apostolică din Albania. Care sunt împlinirile misiunii pe care o desfăşuraţi?

Aş pleca de la o împlinire recentă, care nu ţine strict de misiunea încredinţată, ci se înscrie în acel rol de mediator, de pregătire a căii. În ziua de 16 mai, s-a celebrat o Sfântă Liturghie în Catedrala din Tirana şi a avut loc un simpozion dedicat Fericitului Vladimir Ghika. Ideea s-a născut dintr-o discuţie cu un consilier al prim-ministrului albanez şi s-a concretizat apoi cu sprijinul arhidiecezelor de Bucureşti şi de Tirana. Când am plecat de la Bucureşti în 2004, unul dintre preoţi spunea că e bine să avem şi noi pe cineva în diplomaţia Vaticanului. E adevărat că nu suntem ambasadori ai României sau ai propriei dieceze, dar acolo unde activăm, în relaţiile noastre, ne prezentăm cu ceea ce suntem: cu istoria proprie, cu moştenirea noastră şi mai ales purtăm în inimă Biserica din care provenim.

- Cum s-a născut şi s-a maturizat vocaţia pentru slujirea Bisericii?

Aş spune că vocaţia se naşte din chemarea de a-l urma pe Cristos. Unde este el, acolo este şi Biserica sa. Maturizarea vine în timp, în decursul anilor, sub semnul atât al realizărilor, cât şi al eşecurilor. Mă simt uneori ca Ioan Botezătorul, dar îmi dau tot mai mult seama că, de fapt, Domnul este cel care pregăteşte calea. Ţine de noi să vedem acest lucru şi să acceptăm provocarea de a merge pe ea.

- Aţi activat în El Salvador, Polonia, Kuweit, Timorul de Est, Sudanul de Sud, iar acum în Albania. Împărtăşiţi cu noi o amintire care v-a marcat din această frumoasă călătorie.

Fiecare ţară, fiecare regiune şi continent şi-au lăsat amprenta, la fel şi oamenii întâlniţi. Sunt multe momentele care mi-au marcat viaţa şi credinţa şi peste tot am putut întrevedea providenţa lui Dumnezeu, chiar şi în clipele dificile. Privind retrospectiv, realizezi că nimic nu este întâmplător. Dacă ar fi să aleg, aş merge la experienţa trăită în Sudanul de Sud: o misiune complexă, dar tocmai de aceea una dintre cele care marchează mai profund. Mi-a rămas gravată în memorie imaginea unor nuferi în Bentiu, în Unity State. Este o regiune aflată de câţiva ani sub ape în proporţie de 80%, unde sute de mii de oameni trăiesc adăpostiţi de digurile construite de Naţiunile Unite. Dincolo de diguri se văd colibele, pomii - sau ceea ce a mai rămas din ei şi din viaţa acelor oameni. Apa a devenit acolo simbol al distrugerii, al ameninţării şi al nesiguranţei zilei de mâine. Şi totuşi, pe aceleaşi ape am văzut nuferi înfloriţi. Pentru mine, imaginea aceea a rămas un simbol al vieţii, al speranţei, al frumosului care se ridică din apele tulburi ale răului şi ale morţii. Acele populaţii, deja extenuate de un război civil care i-a transformat în refugiaţi în oraşul lor, suferă acum şi din cauza inundaţiilor. Şi totuşi, în ciuda sărăciei şi a traumelor, a chipurilor marcate de neajunsuri şi suferinţe, am văzut bucurie. O bucurie profundă în sufletele şi în ochii lor, o bucurie pe care nu mi-o explic decât din credinţă şi din prezenţa lui Cristos. Când am încheiat misiunea, în decembrie 2024, am parafrazat titlul unei cărţi scrise de un misionar anglican la începutul anilor 2000 - Bombs, ruins and honey - transformându-l în Floods, still ruins and water lilies: Inundaţii, ruine şi nuferi. Un simbol al speranţei şi al renaşterii posibile acolo unde Cristos este mai prezent ca oricând.

- La final, vă invit să lăsaţi un mesaj cititorilor noştri.

Din această ultimă experienţă mi-a rămas întipărit faptul că e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericiţi. Avem atât de multe lucruri pentru care să-i fim recunoscători lui Dumnezeu, şi totuşi nu ştim să-i mulţumim îndeajuns. Ceea ce am primit, aceea vă dau: să-i mulţumim mai mult lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am primit. Să vedem binele din viaţa noastră şi din jurul nostru. Să fim generoşi şi să trecem prin lume făcând bine şi mulţumindu-i lui Dumnezeu.