Pagină realizată de pr. Felician Tiba

"Nu mă învăţaţi voi pe mine cum să-mi cresc copiii!", o expresie pe care mi-am zis-o de mii de ori până să vină copiii şi în familia noastră. Cine ştie mai bine cum se cresc copiii decât propriii părinţi? Evident!

Câtă teorie, câtă pedagogie şi psihologie există pe marginea creşterii copiilor! Până şi Sfânta Scriptură, mai ales Cartea Proverbelor, e plină de sfaturi cu privire la copii şi la educaţia lor. Dar, iar repet, cine ştie mai bine cum trebuie educaţi copiii afară de propriii părinţi?

Cu acestea şi cu multe alte păreri, culese de ici-colo, văzute şi auzite, am intrat la rândul meu în marea aventură a conceperii, creşterii şi educării copiilor.

Prima fază: conceperea, naşterea şi primii ani. De ce să nu recunosc? N-a fost chiar aşa cum ne "învaţă" Biserica. Că nu vine ea să-mi spună când trebuie să am copii. Îi am când vreau eu, aşa am gândit. Prin urmare, mai întâi carieră, serviciu, o casă, viaţă trăită... Ce credeţi? Abia am reuşit să am un singur copil, şi pe acela cu multă greutate. De ce? Pentru că au trecut anii, pentru că mă obişnuisem cu "liniştea", cu ordinea din casă, dar şi cu viaţa de tip "matematică". Pentru mine, calculele erau clare: 2+2 trebuia să dea 4 şi gata. Adică intrasem în acea perioadă a vieţii când făceam calcule: Dacă fac asta, eu cu ce rămân? Care este avantajul meu?

Când, în sfârşit, a sosit copilul, fiind "ultima şansă", l-am primit ca pe un "rege". Ce cameră, ce pătuţ, ce haine, ce jucării şi, mai ales, ce părinţi! Niciun copil din lume nu avea condiţiile copilului meu. Iar hrana? Mânca doar ce voia.

Crescând, clar, îi făceam toate mofturile. Că doar aveam un singur copil. Nu-i plăcea un fel de mâncare, îi făceam altceva. Nu-i plăcea ciorbiţa, îi făceam cartofiori. De ce să nu-i fac? Era singur, aşa că îmi permiteam şi îi permiteam orice.

Cel mai mult m-a deranjat doamna de la grădiniţă, spunându-mi că micuţul e dificil. Dar care copil, când e mic, nu e dificil?! Că îi deranjează pe ceilalţi, că e violent, că le ia ceea ce este al lor, că nu stă locului. M-am săturat! Cred că ea nu e capabilă să facă meseria aceasta.

Iar la şcoală, şi mai şi... Eu cred că învăţătoarele de astăzi nu mai au nicio pedagogie. Atât de "plângăcioasă"! Mereu copilul meu era problema. Că nu e atent, că nu-şi face temele, că nu reţine nimic din cele spuse în clasă, că îi agresează pe ceilalţi. Eu ce să-i mai fac?! Încerc să-l consolez atât cât pot. Lasă, puişor, o să treacă, o să creşti... Te-ai nimerit şi tu la clasa acestei învăţătoare incompetente.

Copilul meu..., se vede că toţi au ceva cu el şi, evident, cu noi, ca părinţi, şi mai ales cu mine ca mamă. Oricât de mult i-aş oferi, tot nu reuşesc să-l mulţumesc. Suferă atât de mult cu şcoala aceasta.

Zilele trecute însă copilul meu a comis-o. L-a lovit atât de tare pe unul dintre colegi, că am fost chemată la şcoală împreună cu soţul. În zadar l-am apărat, degeaba am subliniat incompetenţa învăţătoarei, o singură întrebare m-a trezit pur şi simplu: "Doamnă, dacă nu-i place ciorbiţa, ce-i oferiţi în loc?". "Cartofiori, am răspuns! Ce, dv. n-aţi face la fel?" "Vedeţi, aici e problema dv. cu privire la acest copil: îi oferiţi de toate fără a cere nimic în schimb. Are de toate, dar el nu oferă nimic. Într-o zi, dv. nu o să mai fiţi, şi nici tatăl lui, cum se va descurca în lume? Oferiţi-i, dar şi cereţi-i! Şi nu-i mai oferiţi cartofiori, obişnuiţi-l să mănânce şi ciorbiţă! Doar dv. puteţi s-o faceţi!" Şi aşa am făcut! (Cornelia)