Vocaţia ca slujire, misiune şi formare

Interviu cu pr. Benone Lucaci, paroh şi decan de Bacău-Centru, realizat de pr. Claudiu Bulai

Continuă interviurile revistei cu oamenii care lucrează şi sunt direct implicaţi în viaţa Diecezei de Iaşi. Vă propun pentru câteva numere să-i descoperim pe decanii care muncesc şi slujesc în parohii, în decanate şi în Dieceza de Iaşi. După interviul de anul trecut cu decanul de Iaşi, în acest număr vă invit la un dialog cu părintele Benone Lucaci, paroh şi decan de Bacău-Centru.

- Cum aţi descrie pastoraţia în Parohia "Sfântul Nicolae" din Bacău?

Dacă ar fi să rezum pastoraţia din Parohia "Sfântul Nicolae", Bacău, acest oraş dinamic şi plin de viaţă, aş porni de la însăşi etimologia cuvântului "pastoraţie". În esenţă, a păstori nu înseamnă a conduce de la distanţă, ci a însoţi, a întâlni, a fi în mijlocul oamenilor, a le cunoaşte bucuriile, dar şi rănile ascunse. Pastoraţia cere apropiere, ascultare şi disponibilitate. Oamenii au nevoie nu doar de răspunsuri, ci şi de cineva care să-i însoţească pe drumul credinţei. În acest sens, încercăm să construim o parohie în care fiecare persoană să se simtă cunoscută, apreciată şi iubită. Parohia noastră este o comunitate vie, numeroasă şi foarte diversă, în care tradiţia credinţei trăite cu fervoare se întâlneşte cu provocările modernităţii, iar acestea fac ca pastoraţia să fie frumoasă, dar şi provocatoare. Aşa cum e firesc, noi încercăm să punem în centrul vieţii comunităţii întâlnirea cu Cristos prin celebrarea sacramentelor, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi prin cultivarea spiritului de comuniune. Mă bucur să văd implicarea atâtor credincioşi în diferitele grupuri parohiale, în activităţile caritative, în coruri, în slujirea liturgică şi în viaţa de zi cu zi a comunităţii. Nu ne putem limita doar la celebrarea sacramentelor în interiorul bisericii; suntem chemaţi să ieşim în întâmpinarea credincioşilor. Într-o lume care tinde spre fragmentare, biserica trebuie să rămână un spaţiu al comuniunii autentice. Fiecare întâlnire cu enoriaşii, fiecare dialog cu părinţii care îşi asumă educarea copiilor în spirit creştin reprezintă o mărturie a faptului că Biserica nu este o instituţie rece, ci o familie extinsă, unde Cristos primeşte şi vindecă pe fiecare în parte.

- Aţi fost şi în câmpul de formare al preoţilor, mai întâi ca formator şi mai târziu ca profesor şi rector al Seminarului Mare din Iaşi. Cum vă amintiţi acei ani?

Îmi amintesc acei ani cu o profundă recunoştinţă. Rolul de educator şi, ulterior, cel de rector m-au învăţat că autoritatea preoţească se naşte exclusiv din slujire şi din capacitatea de a asculta. Seminarul este un laborator al spiritului. Să vezi cum un tânăr intră pe porţile instituţiei plin de entuziasm, dar încă necopt, iar de-a lungul anilor, prin rugăciune, studiu şi discernământ, îşi maturizează răspunsul în faţa chemării lui Dumnezeu, este un miracol cotidian. Desigur, au existat şi provocări, dar acestea fac parte din orice lucrare importantă. Ceea ce îmi rămâne în suflet este bucuria de a întâlni astăzi, în diferite parohii şi misiuni, preoţi care au trecut prin Seminar în acea perioadă şi care slujesc cu generozitate poporul lui Dumnezeu, iar aceasta este cea mai frumoasă răsplată a acelor eforturi.

- Misionarismul a făcut parte din viaţa dv. Ce le-aţi spune celor care ar vrea să meargă în misiune, dar încă nu sunt decişi?

Dincolo de graniţele geografice sau de diferenţele culturale, a fi misionar înseamnă a deveni o prelungire a braţelor lui Cristos în lume. Misionarismul nu este o simplă opţiune de carieră ecleziastică şi nici o aventură culturală; ea face parte din însăşi natura Bisericii. Celor care simt în inimă acest impuls, dar care sunt încă reţinuţi de îndoieli, de teamă sau de gândul că nu sunt suficient de pregătiţi, le-aş aminti un lucru important: să nu se teamă, pentru că Dumnezeu nu ia nimic fără să ofere mult mai mult în schimb. Experienţa misionară este una dintre cele mai frumoase şcoli ale credinţei şi ale încrederii în providenţa divină. A fi misionar îţi lărgeşte inima şi îţi redefineşte priorităţile. Dacă simţiţi această chemare, faceţi pasul cu încredere. Biserica are nevoie de oameni curajoşi, dispuşi să lase confortul propriei culturi pentru a semăna evanghelia acolo unde este cea mai mare nevoie de ea.

- Toate aceste misiuni pe care le-aţi primit au în spate vocaţia la Preoţie. Cum a apărut şi cum s-a maturizat?

Vocaţia este întotdeauna un dialog misterios între iniţiativa lui Dumnezeu şi libertatea omului. În cazul meu, această chemare nu a venit asemenea unui trăsnet pe cerul senin, ci s-a manifestat ca o prezenţă discretă, dar constantă, încă din anii copilăriei. A încolţit în atmosfera caldă a familiei, prin exemplul de credinţă simplă şi curată al părinţilor, mai ales al mamei, şi s-a dezvoltat în umbra altarului din parohia natală, Pralea. Maturizarea vocaţiei a presupus trecerea de la entuziasmul "romantic" al începutului de drum, la asumarea conştientă a jertfei şi a dăruirii de sine. Fiecare etapă - studiile, anii de seminar, încercările şi responsabilităţile - a curăţat şi a şlefuit această chemare, transformând-o dintr-o dorinţă personală într-un răspuns de iubire faţă de Biserică.

- Împărtăşiţi cu noi o amintire dragă pe care o aveţi la inimă.

Este greu să aleg o singură amintire după atâţia ani de Preoţie. Sunt multe momente care au rămas vii în suflet: întâlniri providenţiale, convertiri, celebrări deosebite, experienţe misionare sau clipe de mare comuniune cu oamenii încredinţaţi păstoririi mele. Totuşi, a rămas foarte vie în inima şi în mintea mea o amintire din primul an de Preoţie, pe care am povestit-o de mai multe ori. Într-o seară a venit la biroul parohial o doamnă care se confrunta cu probleme foarte grave şi care a dorit să stea de vorbă cu mine. Când i-am spus că se poate, a început să povestească despre situaţia ei într-un mod foarte dramatic, vorbind repede, agitat, parcă preocupată să nu uite ceva şi plângând în timp ce vorbea. Am încercat să intervin de vreo două ori să spun ceva, dar n-am avut nicio şansă. După vreo 20 de minute de vorbit printre lacrimi, s-a ridicat brusc, mi-a mulţumit din toată inima, mi-a sărutat mâna (cum era obiceiul pe acolo) şi a dat să plece. I-am spus că eu n-am apucat să o ajut cu nimic, pentru că n-am spus nimic, ci doar am ascultat-o cu multă atenţie şi empatie, dar ea mi-a spus că nici nu ştiu cât de mult am ajutat-o şi a plecat bucuroasă. Atunci am înţeles şi am învăţat pentru prima dată "arta ascultării", iar acest moment mi-a rămas ca un reper important în viaţă.

- La final, lăsaţi un mesaj pentru cititorii revistei noastre.

Dragi cititori ai revistei "Lumina creştinului", trăim vremuri de profunde transformări, în care suntem asaltaţi de o multitudine de mesaje şi zgomote care ne pot distrage atenţia de la ceea ce este cu adevărat esenţial. Îndemnul meu pentru fiecare dintre dumneavoastră este să rămâneţi ancoraţi în speranţă şi să cultivaţi comuniunea. Nu lăsaţi ca ritmul alert al vieţii de zi cu zi să vă răpească momentele de linişte şi de rugăciune în familie. Păstraţi vie flacăra credinţei primite de la înaintaşi şi transmiteţi-o cu mult curaj noilor generaţii. Dumnezeu să vă binecuvânteze familiile şi să vă însoţească paşii pe drumul sfinţeniei!