de pr. Felician Tiba
Mulţi dintre noi, când eram mici, "ne-am dat mari" măcar o dată cu fratele nostru "mai mare". Chiar şi cei care sunt ei înşişi cei mai mari credeau la un moment dat că au un frate mai mare decât ei, care să-i apere la nevoie.
Moise, cel pe care Biblia îl prezintă ca fiind eliberatorul poporului israelit din robia Egiptului, avea şi el un frate mai mare, pe care îl chema Áaron. Împreună proveneau din tribul lui Levi şi amândoi erau iubiţi de Dumnezeu.
Aşa cum ştim din cărţile Sfintei Scripturi, mai ales din Cartea Exodului, poporul israelit se afla de mult timp în Egipt. Ajunsese prin fiii lui Iacob, care fuseseră nevoiţi să meargă acolo din cauza foamei. Iosif, fratele lor, pe care ei îl vânduseră în Egipt ca sclav, i-a primit cu bucurie, i-a iertat pentru gestul nesăbuit şi le-a oferit toate cele necesare, iar ei au început să se înmulţească, devenind la acea vreme o adevărată forţă printre egipteni. Aceasta însă l-a deranjat pe faraon, care, gelos, i-a supus la munci grele şi la chinuri de multe ori insuportabile.
Într-un astfel de context, poporul israelit, urmaşii lui Iacob şi ai lui Iosif, a început să strige către Dumnezeu. Între noi fie vorba: "Pentru că le era greu, au început să-şi amintească de Dumnezeu..."
Egiptenii îi urau deja de mult timp şi ar fi vrut nu să scape de ei, ci să le ştie cumva de frică, tocmai de aceea i-au silit să muncească şi mai mult, astfel încât să nu aibă timp să se mai înmulţească şi să devină şi mai puternici. Dar poporul, contrar aşteptărilor faraonului, devenea şi mai puternic.
În aceste împrejurimi, Dumnezeu îl alege pe un israelit, numit Moise, să scoată poporul din Egipt. Moise însă e bâlbâit şi se preocupă cum va face el faţă tuturor încercărilor de a negocia cu faraonul eliberarea poporului. În schimb, Dumnezeu îl recomandă lui Moise chiar pe fratele său mai mare, Áaron, care să vorbească în numele lui.
În sfârşit, după multe încercări, poporul israelit părăseşte Egiptul. În pustiu fiind, Dumnezeu oferă poporului nu doar o ţară, aşa cum promisese, ci şi cultul, templul, cu tot ceea ce înţelegem noi astăzi prin el: preoţi, rânduiala liturgică, sărbători, porunci etc.
Aici intervine rolul lui Áaron, fratele mai mare al lui Moise. Dumnezeu hotărăşte să-l aleagă ca preot. El este primul uns ca Mare Preot pentru a sluji la templu (chiar dacă templul era doar un cort). Cel care face ungerea este chiar Moise, la porunca lui Dumnezeu. De la el a continuat ceea ce s-a numit "preoţia aronică".
Una dintre greşelile pe care le-a făcut a fost că, în timp ce Moise se afla pe munte, unde primea poruncile lui Dumnezeu, Áaron a adunat toate podoabele de aur de la israeliţi, le-a topit şi a turnat un viţel de aur pentru a i se închina, ceea ce l-a supărat foarte tare pe Dumnezeu. Totuşi, datorită intervenţiei lui Moise, Dumnezeu îl iartă şi continuă cu el planul pentru care îl alesese.
Pentru că, asemenea lui Moise, nu s-a încrezut în puterea lui Dumnezeu, Áaron nu a avut bucuria să intre în ţara promisă. A murit pe Muntele Hor, la vârsta de 123 de ani, iar misiunea sa de preot a fost continuată de către fiul său, Eleazár.
Áaron a fost un bun vorbitor, l-a slujit pe Dumnezeu la templu, a îmbrăcat pentru prima dată veşminte liturgice, unele dintre ele folosite şi astăzi în ceea ce ţine de cult. Dumnezeu i-a trecut cu vederea greşelile, tocmai pentru că, în ciuda neascultărilor, s-a arătat fidel faţă de el.
