de pr. Felician Tiba
"O să vezi, n-o să mai fie la fel!" Aşa mi se confesa una dintre prietenele căsătorite de ceva ani în legătură cu relaţia soţ-soţie. Nici mie nu mi-a venit să cred că lucrurile se pot schimba, dar s-au schimbat.
Mă iubea atât de mult. Cred că era capabil să moară pentru mine, şi nu exagerez. Sigur că şi mie mi-au spus alte prietene că în viaţa de familie n-o să fie la fel ca în perioada logodnei, dar nu am crezut. Şi eu am sperat până în ultimul moment că nu are cum să se schimbe, aşa cum cred că speră orice femeie, dar inevitabilul s-a produs.
După ce am auzit toate acestea de la prietena mea, m-am gândit să am o discuţie cu logodnicul meu, viitorul meu soţ. I-am propus să fim deschişi, să discutăm cu sinceritate şi să facem la fel ori de câte ori o va cere momentul. Şi a fost de acord!
"Văd că mă iubeşti mult şi simt aceasta cu toată fiinţa mea. Trebuie să recunosc, mă iubesc şi părinţii, dar mă iubesc altfel. Iubirea ta este specială şi mi-ar plăcea atât de mult ca măcar să rămână la fel, dacă nu cumva să continue să crească. Tu eşti special în ochii mei şi tot ce faci pentru mine mă face să mă simt specială. De când te-am întâlnit sau mai degrabă de când m-ai întâlnit şi mi-ai spus cât de mult contez pentru tine, am simţit cum tu ai dat sens vieţii mele. Până atunci nimeni nu o mai făcuse. Tu ştii să o faci într-un mod special. Mi-ar plăcea atât de mult să nu te schimbi."
"Draga mea, mi-a spus el, eu ştiu că voi discutaţi între voi ca femei şi mai ştiu că subiectul discuţiei voastre suntem noi, soţii, sau, în cazul meu, viitorul tău soţ. Ştiu că există temerea că mă voi schimba, că nu voi mai depune efort să te cuceresc, că voi fi irascibil, că uneori voi fi poate bădăran. Ştiu asta de la prietene de-ale tale. Ştiu că te temi! Dar eu nu sunt ca toţi ceilalţi, eu sunt diferit şi-ţi voi demonstra aceasta. N-o să mă enervezi niciodată, o să fiu răbdător, indiferent ce se va întâmpla. O să discutăm tot ce urmează să facem. O să luăm deciziile doar împreună şi doar după discuţii. Nu o să ridic glasul, nu o să folosesc cuvinte injurioase, nu o să fiu gelos sau invidios. N-o să mă vezi trist sau să nu ajung acasă la timp după serviciu. Îţi promit că măcar o dată pe lună o să ieşim la restaurant, o să mergem împreună în concediu, o să-i respectăm pe prieteni şi o să mergem împreună la nunţile lor, la botezuri şi la alte momente de sărbătoare la care vom fi invitaţi. Şi la toate acestea, o să vezi, nu o să-ţi pară rău că eşti alături de mine. Te asigur că voi fi soţul distractiv, cumpătat şi bine măsurat în vorbe şi gesturi. Într-un cuvânt: O să fie bine!"
Cu acestea şi cu multe alte promisiuni m-am aruncat în braţele vieţii de familie. Ştiu că şi eu trebuie să fac partea mea. Şi eu trebuie să fiu răbdătoare, să nu fiu cicălitoare şi, mai ales, să-mi arăt iubirea ori de câte ori voi avea posibilitatea. Ştiu că trebuie să fiu drăguţă, elegantă şi frumoasă. Şi toate acestea pentru el, care la rândul său a promis că va face efort să fie mereu la înălţime.
Ne-am căsătorit, zic eu, cu temele făcute. Totul a durat până am ieşit din biserică. Eram soţi de câteva minute, nici măcar de ore, zile, sau luni, când, ce credeţi? ...primul reproş: "Puteam să propun o aranjare mai simplă a bisericii, că ne-a costat o grămadă de bani..." Deci, nu eu contam, ci banii pe care i-am cheltuit pentru ca evenimentul nostru să fie unic.
Până la urmă, toţi sunt la fel... este constatarea la care am ajuns, dar la care nu voiam să ajung vreodată. Le avem şi noi pe ale noastre, cred că fiecare om le are pe ale lui, dar oare de ce promitem, dacă ştim că nu ne ţinem de cuvânt!? (Camelia)
