de pr. Cătălin Farcaş
În prima duminică a acestei luni, lecturile de la Sfânta Liturghie ne propun un fragment din capitolul al 11-lea din Evanghelia după Sfântul Matei, un fragment care iese în evidenţă prin folosirea repetată a cuvintelor Tată (de cinci ori) şi Fiu (de trei ori). Oricine citeşte sau ascultă acest fragment nu poate să nu sesizeze această repetare de cuvinte şi să se întrebe care ar putea fi semnificatul ei.
Acest fragment evanghelic urmează după discursul lui Isus despre Ioan (11,2-19) şi după mustrarea pe care o face cetăţilor necredincioase (11,20-24). Acest context ne ajută să înţelegem mai bine de ce Isus alege să folosească cu atâta insistenţă cuvintele "Tată" şi "Fiu": ceea ce Ioan a pregătit şi ceea ce locuitorii cetăţilor certate au refuzat să recunoască este misterul răscumpărării, rod al iubirii lui Dumnezeu-Tatăl faţă de oameni şi rod al misiunii lui Cristos-Fiul pe acest pământ. Isus nu a fost doar un învăţător (deşi a fost numit astfel de către cei din jurul său); nu a fost doar un făcător de miracole sau un excelent orator; el nu a fost, şi nici nu a avut pretenţia să fie, un eliberator politic de sub dominaţia romană; Isus este, în schimb, Fiul lui Dumnezeu venit să desăvârşească revelaţia Tatălui în mijlocul oamenilor. Nu este singurul loc din evanghelii în care Isus vorbeşte despre unirea dintre el şi Tatăl. În Evanghelia după Sfântul Ioan el declară într-un mod clar: "Eu şi Tatăl una suntem" (In 10,30). Iar Isus doreşte să împărtăşească din acest mister cu cei cărora el vrea să le reveleze (cf. v. 27), cei pe care îi mai numeşte "cei mici" (cf. v. 25) sau "osteniţi şi împovăraţi" (v. 28).
După refuzul locuitorilor cetăţilor Corazín, Betsáida şi Cafárnaum de a îmbrăţişa vestea cea bună revelată de către Fiul, Isus nu cere un blestem sau o pedeapsă, ci se roagă. El mulţumeşte că Tatăl, în înţelepciunea sa, a dorit să reveleze "acestea" celor mici, şi nu celor înţelepţi. Sunt cuvinte care ne trimit cu gândul la declaraţia retorică a lui Paul adresată corintenilor: "Unde este înţeleptul? Unde-i cărturarul? Unde-i cercetătorul acestei lumi? Oare n-a dovedit Dumnezeu că înţelepciunea acestei lumi este nebunie? Dar pentru că lumea, prin înţelepciunea ei, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, i-a plăcut lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării" (1Cor 1,20-21). Da, lui Dumnezeu îi place să-i mântuiască pe "cei mici", pe cei care se recunosc doritori de harul său, şi nu pe cei "înţelepţi şi pricepuţi" care se complac în capacităţile şi ştiinţa lor şi consideră că nu au nevoie de ajutor divin.
Există în fragmentul nostru o uşoară tensiune din acest punct de vedere: Dumnezeu se revelează doar "celor mici", însă sunt chemaţi la comuniunea cu el "toţi" cei osteniţi şi împovăraţi. Deschiderea invitaţiei la a primi revelaţia lui Dumnezeu este universală, însă nu şi acceptarea ei. Căci, într-adevăr, Dumnezeu îi mântuieşte pe "cei mici" nu pentru că este restrictiv în iubirea sa, ci pentru că doar aceştia o acceptă, doar aceştia doresc să-l cunoască şi să îl aibă aproape; doar aceştia doresc să devină fii în Fiul, moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Aşadar, dacă eşti "ostenit şi împovărat" şi tânjeşti după Dumnezeu în viaţa ta, fă-te mic în viaţa ta spirituală, îmbrăţişează umilinţa şi deschide-te prezenţei lui Dumnezeu care este mereu lângă tine.
