de Vlad Ropotică
După explozia de bucurie şi entuziasm de la Crăciun şi Anul Nou, luna ianuarie aduce înapoi viaţa reală. Luminile sărbătorilor s-au stins, mesele îmbelşugate s-au golit, iar realitatea cotidiană a revenit cu o forţă uneori greu de dus. S-au întors facturile, frigul e parcă tot mai aspru, vara e departe, iar zilele sunt scurte.
În acest context, cultura contemporană a inventat un termen sugestiv: Blue Monday - "Lunea albastră", considerată cea mai tristă zi din an. Dincolo de caracterul ei discutabil din punct de vedere ştiinţific, expresia surprinde o stare reală: prăpastia dintre aşteptările noastre şi realitatea vieţii.
Nu doar perioada sărbătorilor, ci întreaga noastră viaţă este dominată de acest impuls al vieţii în roz. O viaţă dominată de plăcere şi succes, din care efortul şi suferinţa au plecat. Totul trebuie să fie uşor, colorat, imediat. Disconfortul este tratat ca un eşec, iar suferinţa, ca o anomalie ce trebuie eliminată urgent. Reţelele sociale, reclamele, discursurile motivaţionale, toate promit că viitorul este roz.
Apoi, ca într-un "Blue Monday" continuu, ne loveşte realitatea. Suferim, suntem bolnavi, nu avem tot ceea ce ne dorim, îmbătrânim. Când viaţa nu mai este "roz", când apar oboseala, boala, pierderea, eşecul sau singurătatea, omul contemporan nu mai are instrumente interioare pentru a face faţă. În loc să vadă suferinţa ca parte a condiţiei sale umane, o percepe ca pe o nedreptate personală. De aici până la anxietate sau chiar depresie este doar un pas. Mic. E paradoxal, nu-i aşa? Tocmai fuga obsesivă de suferinţă adânceşte suferinţa, mai ales pe cea psihică. Atunci când realitatea nu confirmă promisiunile unei fericiri permanente, dezamăgirea se transformă în tristeţe profundă, anxietate sau depresie. Viaţa nu mai este roz, iar albastrul devine dominant.
De-a lungul anilor, au existat diverse voci care au încercat să transforme inclusiv credinţa creştină într-o promisiune de viaţă în roz. Dacă eşti creştin bun, dacă îţi faci datoria cerută de Dumnezeu, el e obligat să îţi ofere o viaţă bună. Să te ferească de orice rău. Să te facă să scapi de orice posibil efort. Dar această "Evanghelie a Prosperităţii" nu are în ea nimic din spiritul real al creştinismului. Creştinismul nu a cultivat niciodată iluzia unei vieţi lipsite de greutăţi. Dimpotrivă, evanghelia vorbeşte despre cruce, despre răbdare şi despre fidelitate în timp. Nu suferinţa este problema, ci modul în care ea este trăită. Acolo unde omul rămâne singur cu aşteptările sale spulberate, apare disperarea. Papa Francisc insista constant asupra unei speranţe care nu este pasivă sau naivă, ci activă şi responsabilă. Speranţa creştină nu neagă realitatea, nu o colorează artificial, ci o traversează. Ea înseamnă curajul de a accepta fragilitatea, de a cere ajutor şi de a căuta cerul senin dincolo de nori.
Suntem chemaţi să avem grijă, mai ales în aceste vremuri, inclusiv de sănătatea mintală. A avea grijă de echilibrul psihic nu este un semn al slăbirii credinţei, ci o expresie a respectului faţă de viaţă şi faţă de darul primit. Trupul nostru, dar şi templu al lui Dumnezeu, trebuie ocrotit şi îngrijit. Cu atât mai mult mintea noastră trebuie să fie păstrată limpede şi sănătoasă. Rugăciunea nu exclude grija pentru minte. Mai mult, o completează şi o ajută, fapt dovedit inclusiv de cercetarea ştiinţifică. Comunitatea, ascultarea, sprijinul profesional sunt forme concrete prin care speranţa devine vizibilă.
Într-o lume care ne vrea permanent "în roz", creştinul este chemat să accepte şi nuanţele de albastru, fără a cădea în disperare. Lumina nu dispare în întuneric; ea se vede cel mai bine acolo. Iar vestea cea mai bună, în clipele noastre de întuneric şi angoasă, rămâne în cuvintele: "Lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o" (In 1,5).
