Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Încă de mic am învăţat de la părinţi că trebuie să muncesc. Nu l-am văzut niciodată pe tata stând, afară de faptul că era duminică. Muncea încontinuu! Ce-i drept, eram nouă fraţi. Cu el şi cu mama eram unsprezece persoane care trebuiau să mănânce, să se îmbrace, iar noi, fiind elevi, să şi învăţăm. Prin urmare, nu era timp de stat!

Fiind mulţi şi trebuind să trăim cumva, fără să-mi dau seama, m-am deprins cu munca încă de mic. De fapt, fiecare dintre fraţi avea sectorul său. Fiecare ştia bine ce are de făcut, iar decizia de a nu participa la binele casei influenţa nu doar stilul de viaţă personal, ci şi pe al celorlalţi membri ai familiei.

Trebuie să o spun, deşi astăzi pare intrigant, tata se călăuzea adesea după principiul Sfântului Apostol Paul din a doua Scrisoare către Tesaloniceni, unde spune că "dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce" (2Tes 3,10). Şi ştiţi ce dureros era să-i vezi pe toţi la masă, iar tu să stai deoparte fără să mănânci?!

Aşa era tata, un om al muncii, cu principii corecte, aprig la nevoie, dar şi om de cuvânt, ceea ce, ca atitudine, mi-am asumat şi eu.

În sfârşit, a venit vremea să mă căsătoresc, să am şi eu o familie, o casă şi copii. Eram cunoscuţi în sat ca fiind copiii lui "N., care munceşte mult". Toţi ne ştiau astfel! Prin urmare, şi viitoarea mea soţie mă cunoştea la fel. Poate de aceasta a şi acceptat să fie soţia mea? Nu ştiu! Dacă e să mă gândesc la caracteristicile de astăzi ale unui candidat la viaţa de familie..., mâinile bătătorite nu mai spun nimic. Eu le aveam!

Spuneam că m-am căsătorit şi, cum nu aveam încă o casă, împreună cu soţia ne-am apucat să construim una. Nu erau firme ca astăzi şi nici utilaje care să ne ajute. Nu era nici inginer şi nici diriginte de şantier. Eram doar noi şi de obicei părinţii noştri, fraţii şi surorile. Toţi ne-au ajutat, pentru că la rândul nostru le-am întors ajutorul.

În sfârşit, eram de câţiva ani la casa noastră, îi aveam deja pe toţi cei patru copii şi, pentru a-i întreţine, lucram pe şantier. Doar că, ce diferenţă! Dacă acasă, la părinţi, aveam fiecare sectorul lui, dacă animalele erau baza hranei, acum nu mai aveam animale, astfel că nu prea mai era de muncă. Nefiind de muncă, copiii noştri nu se trezeau atât de dimineaţă precum noi odinioară. Încet-încet, nu doar că nu se trezeau devreme, dar nu-şi aranjau nici patul, nu mai făceau nici ordine în cameră, deveniseră irascibili şi reproşau atunci când nu găseau micul-dejun pregătit, ceea ce m-a pus pe gânduri.

Oare cum era mai bine? Era bine aşa cum am crescut eu în copilărie, cu muncă asiduă de dimineaţa până seara, sau cum era cazul lor, doar cu lecţiile de la şcoală?

La un moment dat am început să simt chiar că e nedrept. Eu lucram din greu pe şantier pentru a le asigura un trai decent şi liniştit, iar ei? Simţeam că doar pretind, dar nu ofereau nimic în schimb. Mai mult, într-o zi, cerându-le carnetele de note de la şcoală, am văzut că aveau note mici. Atunci, eu de ce munceam pentru ei? Doar pentru ca ei să trăiască de la o zi la alta? M-am decis să iau măsuri.

Recunosc, cu toate că îmi plângea sufletul, că am aplicat la rândul meu principiul Sfântului Apostol Paul: "Dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce" (2Tes 3,10).

Să vedeţi cum, după ceva timp, câte iniţiative au avut copiii mei! Foamea i-a trezit de dimineaţă, i-a determinat să-şi facă curat în cameră şi să obţină note bune la şcoală. Dar ceea ce s-a întâmplat cel mai spectaculos a fost faptul că a crescut în ei stima de sine şi respectul faţă de noi ca părinţi. Acum chiar muncesc cu drag pentru ei! (Dumitru)