Pagină realizată de pr. Felician Tiba
Ca mulţi alţi tineri şi noi ne-am întâlnim într-o zi, ne-am plăcut, ne-am împrietenit, am devenit mai apoi logodnici, miri şi soţi. Ce vremuri! Şi acum mă gândesc cu nostalgie la acel moment! Ce tânără şi frumoasă mai erai! Iar acum..., ai rămas doar frumoasă, pentru că anii s-au aşternut peste noi unul după altul, iar odată cu ei, ceaţa pe ochi, durerea în oase, zbârciturile pe piele, încovoierea spatelui, scăderea în înălţime şi multe altele... Ce ţi-e şi viaţa aceasta!
Încă îmi amintesc clipa în care te-am văzut pentru prima dată. Eram curat, aveam intenţii curate şi te priveam de departe aşa cum florile privesc soarele. Cum să-l atingi! Acea privire pătrunzătoare, acea faţă castă şi sclipitoare, ochii tăi limpezi şi verzi, trupul bine îmbrăcat, ascuns parcă intenţionat de privirile intruşilor care abia aşteptau să te "consume". Nu, eu nu te-am întâlnit pentru a te consuma şi nici pentru a mă căsători, că "aşa se face"! Eu te-am întâlnit, pentru că în planul său Dumnezeu a dorit să te întâlnesc. Noi ne-am fost oferiţi unul altuia, nu doar eu ţie sau doar tu mie, ci amândoi unul altuia. Noi am fost oferiţi de către Dumnezeu unul celuilalt cu un scop bine precizat, să ne mântuim! Şi cum aş fi putut s-o fac de unul singur?!
Nu, Dumnezeu însuşi a spus că "nu e bine ca omul să fie singur!" (Gen 2,18). El te-a gândit, te-a creat şi într-o zi mi te-a oferit. Ce dar! Câtă înţelepciune! Să mă fi lăsat pe mine să te modelez, nu mi-ai fi ieşit aşa cum te-a gândit şi te-a modelat el!
Astăzi, la ani de la acel moment în care te-am întâlnit pentru prima dată, încă îi mai spun lui Dumnezeu: "Doamne, dar ce merit am avut eu de m-ai ajutat să mă întâlnesc cu ea? Chiar cu ea? Dintre atâtea miliarde de femei, chiar cu ea! Cum să nu te preamăresc?! Cum să nu-ţi mulţumesc că în ea mi-ai dat totul!?
Mi-ai dat un sprijin, un om care să-mi ţină de urât, care să mă însoţească pe drumul acestei vieţi, care să fie mama copiilor mei, sfetnic, medic, arhitect, contabil, psiholog. Doamne, în ea, în soţia mea mi-ai dat "totul"! Te şi văd cum în ziua căsătoriei noastre ţi-ai spus: "De acum, eu am altă treabă de făcut, e rândul vostru să dovediţi că n-am greşit că v-am făcut să vă întâlniţi şi să vă oferiţi! De aici înainte trebui să dovediţi voi că aţi înţeles de ce aţi fost oferiţi unul celuilalt! O, sigur, nu înseamnă că sunteţi perfecţi! De aceasta v-am şi oferit unul altuia: să vă ajutaţi reciproc, să vă susţineţi, să vă perfecţionaţi ajungând, nu Dumnezeu, ci sfinţi. De aceasta v-am oferit unul altuia, să ajungeţi sfinţi!"
Cât de uşor ne îndepărtăm de idealul dorit de tine, Doamne! E suficient să ne schimbăm modul de a ne privi. Să nu ne mai privim cu acea privire curată, dezinteresată, chiar vocaţională, ci cu privirea celui care vrea doar să "consume" în interes propriu. De aici, suspiciunile, ura, invidia, gelozia şi în cele din urmă eşecul.
Cât de uşor ne săturăm unul de celălalt! Recunosc, această ispită am avut-o şi eu, nu după mult timp de la căsătorie. Ca să nu mai spun că efectiv chiar mi-a părut rău pentru pasul făcut. Consideram căsătoria cu ea un fel de slăbiciune: "Dar n-am fost eu în stare să mă descurc de unul singur? De ce aveam nevoie de altcineva să mă ajute? Nu puteam eu să-mi cheltuiesc singur banii? Trebuia să-mi iau ministru de finanţe? Aveam eu nevoie de cineva care să-mi spună în fiecare moment unde să-mi pun hainele şi cum să mi le pun?
Da, recunosc, m-au încercat şi pe mine astfel de gânduri, dar trebuie să o spun că m-am lăsat prea uşor influenţat de prietenii mei de la muncă, ca şi de cei care vedeau femeia doar ca pe ceva de folosit şi atât.
Nu, femeia nu e de folosit, femeia este cea care îl completează pe bărbat, care, în ziua în care a întâlnit-o, îi schimbă modul egoist de a vedea viaţa. Femeia este cea care a fost oferită bărbatului ca să-l ajute să se sfinţească... De ce râdeţi? (Mirel)
