de pr. Iosif Antili
Episodul întâlnirii lui Isus înviat cu cei doi ucenici aflaţi în drum spre Emaus conţine un detaliu care merită o atenţie aparte. Iată ce notează Sfântul Luca: "Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe" (Lc 24,28). Cum să interpretăm acest gest al lui Isus?
Dacă am citi episodul în cheia simplă a unei întâlniri între nişte străini care se deplasează în aceeaşi direcţie, atunci lucrurile sunt simple. Isus li se alăturase pe drum, iar acum, când ei erau aproape de casă, el îşi continuă drumul spre propria destinaţie. Dar Luca ne lasă să înţelegem că Domnul nu i-a întâlnit din întâmplare, ci li se alăturase deoarece voia să li se reveleze. Iar cuvintele evanghelistului sunt limpezi: "El s-a făcut că merge mai departe". Ce înseamnă aceasta? Când cineva "se face că...", aceasta presupune o simulare, o mimare a ceva, o mascare a adevăratei intenţii, pe scurt, o falsă impresie. Îi putem atribui lui Isus o astfel de stratagemă?
Făcându-se că merge mai departe, Domnul nu intenţionează să dea o falsă impresie, ci vrea să le lase celor doi un spaţiu pentru iniţiativă, libertatea de a decide dacă vor să rămână mai departe în compania lui sau nu. Este limpede că Domnul dorea să rămână în comuniune cu ei, dar Isus nu pătrunde cu forţa în viaţa şi în casa lor. Ei vor avea posibilitatea să-l invite în casa lor sau să-l lase să meargă mai departe. Domnul vrea să fie oaspetele lor, dar aceasta se va petrece doar în cazul în care va exista o invitaţie din partea lor de a le călca pragul casei. Doar libertatea reală creează posibilitatea unei invitaţii sincere.
Cum au răspuns cei doi la gestul Domnului care s-a făcut că merge mai departe? Iată ce ne spune Sfântul Luca: "Dar ei l-au îndemnat insistent: «Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!». Atunci a intrat să rămână cu ei" (Lc 24,29). Privind lucrurile din perspectiva civilizaţiei Orientului Mijlociu antic, invitaţia insistentă a celor doi se înscrie perfect în practica ospitalităţii specifică acelei lumi. Dar aici nu e vorba doar de codul bunelor maniere în materie de ospitalitate. Cei doi ucenici au fost fascinaţi de străinul care li s-a alăturat pe drum. Cuvintele sale le-au reaprins în suflete focul (cf. Lc 24,32). O nespusă căldură sufletească şi înţelepciune se revarsă din sufletul străinului cu care s-au întâlnit. Acum ei doresc ca întâlnirea întâmplătoare de pe drum să se transforme într-un moment de comuniune profundă: "Rămâi cu noi!" (Lc 24,29).
Acest episod biblic ne oferă o profundă lecţie despre pedagogia divină. Dumnezeu acţionează preponderent cu discreţie. Pe drumul vieţii, Domnul se apropie de noi în nebănuite moduri. Nu intră cu cizmele în viaţa noastră, nu pătrunde cu forţa în casa noastră. Domnul intră cu bucurie acolo unde este invitat cu sinceritate şi chiar cu insistenţă ("Dar ei l-au îndemnat insistent", v. 29). Domnul ne oferă comuniunea sa reconfortantă şi mântuitoare.
O, de am recunoaşte timpul vizitării noastre! Şi cine ştie de câte ori Domnul s-a apropiat de noi, discret, ca un străin. Ne-a luminat drumul, ne-a reaprins pentru moment focul în suflet, însă noi l-am lăsat pur şi simplu să plece mai departe. O, de l-am fi invitat în casa noastră!
