Interviu cu sora Dorotea Ghercă, OSC Urb., realizat de pr. Claudiu Bulai

Primele care au vestit învierea lui Isus au fost femeile care au mers la mormânt. Lumânarea pascală îl vesteşte pe Cristos înviat. Pentru catedrala din Iaşi această lumânare a fost pregătită de Surorile Clarise Urbaniste. Vă invit în acest număr al revistei la un interviu cu una dintre surorile care au contribuit la pictarea şi realizarea lumânării pascale care ne vorbeşte că Isus Cristos a înviat.

- Cum aţi ornat lumânarea pascală pe care aţi pregătit-o pentru catedrala din Iaşi?

Imaginea principală este inima înflăcărată şi străpunsă a lui Isus, purtată de un ostensoriu la baza căruia se află un potir în care se scurge sângele lui Cristos. Întreaga imagine o vedem realmente la Sfânta Liturghie, atunci când preotul ridică ostia şi potirul în momentul Doxologiei: "Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos!" Cine se apropie să contemple lumânarea pascală, poate găsi un mesaj de speranţă şi reînnoire spirituală, devenind la rândul său înflăcărat de iubirea lui Cristos şi purtător de lumină în această lume.

- Ce înseamnă a fi persoană consacrată?

Să fii persoană consacrată înseamnă a-i aparţine cu totul lui Dumnezeu, nu numai pentru o zi, ci pentru toată viaţa. Este un dar preţios şi gratuit pe care l-am primit din prea marea sa bunătate şi de aceea îmi trăiesc vocaţia într-o continuă atitudine de mulţumire şi recunoştinţă adusă Tatălui ceresc. Este o alegere profundă şi personală, care necesită o viaţă ascunsă la umbra aripilor Domnului şi a sfinţeniei vieţii. Aceasta mă face să experimentez bucuria şi fericirea de a-i aparţine şi a trăi spre slava lui.

- Cine sunt Surorile Clarise Urbaniste?

Este al doilea ordin franciscan instituit de Sfântul Francisc şi Sfânta Clara din Assisi. Se numesc Clarise Urbaniste, deoarece urmează Regula Papei Urban al IV-lea, aprobată la 18 octombrie 1263. Trăim în clauzură, iar viaţa în fraternitate este întrepătrunsă de rugăciune şi contemplaţie, definită ca plină de sens datorită vitalităţii unei relaţii constante cu Dumnezeu. Având în centru Euharistia, ne dă posibilitatea de a savura trecerea timpului într-o continuă căutare a chipului său, experimentând apropierea şi distanţa sa, limita omului şi mărinimia lui Dumnezeu care stă la rădăcina existenţei umane.

- De ce avem nevoie şi astăzi de "clauzură"?

Clauzura poate aduce mult rod dacă fiecare om ar căuta-o în viaţa proprie, pentru că ea posedă o putere de fecunditate spirituală. Este o deschidere spre Dumnezeu şi totodată îţi oferă o capacitate de a asculta şi a păstra tăcerea. Te ajută să faci referinţă la esenţial, la ceea ce rămâne şi dă sens vieţii, dând deoparte tot ceea ce este inutil şi împiedică urmarea lui Isus Cristos.

- Cum s-a născut această vocaţie şi cum aţi făcut-o să crească?

Încă de mică doream să mă consacru lui Dumnezeu, dar din cauza regimului comunist nu am avut posibilitatea de a cunoaşte persoane consacrate, deoarece în România nu existau mănăstiri. Ori de câte ori mergeam în oraş (Roman) şi mă întâlneam cu vreo maică ortodoxă, ochii mei se umpleau de stupoare şi în gând îmi spuneam: ,,Ce mult mi-ar plăcea să fiu şi eu ca tine!". Încă de atunci parcă îi înţelesesem rostul, importanţa şi că era ceva frumos şi nobil să fii consacrat. Dar pentru a fi iniţiat în arta vieţii consacrate ai nevoie să te privească cineva şi să te atragă la sine. Descoperind această privire iubitoare asupra vieţii mele şi cultivând în sufletul meu această dorinţă arzătoare, am simţit că Dumnezeu nu dezamăgeşte, ci intervine arătând calea. Gândindu-mă la aceasta, consider că nicio persoană nu este exclusă de la a fi recunoscută ca unică şi preţioasă în ochii lui Dumnezeu şi de a fi aleasă de el. Am decis să merg la pr. Anton Demeter la Barticeşti unde locuia atunci, cu sora mea şi cu o nepoată de-a părintelui. Aici am cunoscut viaţa franciscană. Mergeam des la părintele, după care Sfinţia Sa ne-a întrebat dacă voim să fim terţiare franciscane. Acest dar l-am primit chiar de ziua mea, când am împlinit 23 de ani. Ne încuraja mult, spunându-ne să ne rugăm pentru că se vor deschide mănăstirile şi vom intra dacă ne dorim. Şi aşa a fost! După ce a căzut regimul în 1989, am mers la Bucureşti şi m-au luat în primire Surorile Franciscane (clandestine) de la Catedrala "Sfântul Iosif" şi am fost repartizată la spitalul municipal. Aici directoarea spitalului era o doctoriţă terţiară franciscană. Am locuit în spital şi am lucrat ca infirmieră. Nu după mult timp am fost transferată la spitalul Cristiana tot în Bucureşti, un spital creştin-ortodox, cu personal mixt, maici ortodoxe şi catolice. În anul 1993, am plecat în Italia pentru a începe formarea vieţii religioase. Aici am avut ocazia de a cunoaşte mai îndeaproape surorile de clauzură ale Sfintei Clara, unde mergeam des. Ori de câte ori intram în acea biserică simţeam că stilul lor de viaţă mă atrăgea. Numai când le auzeam cântând mă gândeam: parcă sunt îngeri, eu de ce n-aş putea să trăiesc o astfel de viaţă ca ele? Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi, la 11 mai 1994, am intrat definitiv în clauzură. Au trecut de atunci 32 de ani şi-i mulţumesc bunului Dumnezeu pentru această vocaţie şi-l rog să ducă la bun sfârşit lucrarea pe care a început-o cu mine. E o misiune de slujire şi trăire a evangheliei, dar este o viaţă foarte frumoasă, pentru că îl urmez ,,pe cel mai frumos dintre fiii oamenilor".

- Împărtăşiţi cu noi o amintire care v-a marcat în aceşti ani de viaţă consacrată.

Privind în urmă, văd acele evenimente mici şi mari din viaţa mea care m-au ,,marcat" în mod indelebil (de neşters) şi m-au condus să-mi desfăşor slujirea de a rămâne aproape de Dumnezeu, vorbindu-i despre oameni pe care îi iubeşte. Îi încredinţez lui şi cer binecuvântări pentru ei. M-am rugat pentru o persoană grav bolnavă, în comă. Când s-a trezit din comă, a pomenit numele meu şi-i cerea persoanei care o îngrijea să mă rog pentru ea. Acest lucru a avut un impact forte asupra credinţei mele când mi s-a adus la cunoştinţă. Este un lucru surprinzător cum poţi să-l aduci pe Dumnezeu la oameni şi pe oameni la Dumnezeu prin rugăciunea de mijlocire, iar pentru aceasta îi sunt recunoscătoare Domnului.

- La final, vă rog să lăsaţi un mesaj pentru cititorii noştri.

Mă voi folosi de cuvintele episcopului Tonino Bello ca încurajare: ,,Este Cuvântul cel pe care ar trebui să-l iubeşti cel mai mult, pentru că este un semn cât de important eşti în ochii lui Dumnezeu. Este o măsură a aprobării sale pentru viaţa ta fragilă. Da, pentru că dacă te cheamă, înseamnă că te iubeşte, îi eşti drag, nu există nicio îndoială. Într-o vastă mulţime de oameni, un nume răsună: al tău. Uimirea tuturor, nimeni nu se gândise la tine, el s-a gândit. Mai mult decât o «vocaţie», pare o «evocare». Poţi spune tuturor: şi-a amintit de mine. A scris «te iubesc» pe stâncă, nu pe nisip şi lângă el ţi-a scris numele. Poate l-ai visat noaptea, în noaptea ta. Poţi să le spui tuturor: Nu i-a fost ruşine de mine!"