Viaţa este o sărbătoare!

de pr. Felix Roca

După ce am văzut în numărul trecut că suferinţa poate deveni terenul fertil în care să răsară speranţa, ne oprim acum pentru a reflecta asupra speranţei care evanghelizează modul nostru de a ne bucura. Orice persoană, oricât ar fi marcată de încercări, trăieşte propriile bucurii care înalţă şi dau motivaţia pentru a continua drumul vieţii.

Mai mult decât "speranţa de viaţă"

Este foarte cunoscută noţiunea de "speranţă de viaţă", un indicator statistic referitor la durata medie de viaţă a unui individ, folosit pentru a estima longevitatea medie a unei populaţii şi pentru a înţelege impactul diferitelor condiţii socio-economice şi medicale asupra sănătăţii publice. Statisticile spun că speranţa de viaţă în România este de 76,6 ani, media europeană fiind de peste 81 de ani. Însă Kerry Burnight, medic specialist în geriatrie din SUA, a "inventat" o expresie care depăşeşte noţiunea de "speranţă de viaţă", care face referinţă doar la numărul anilor. Ea vorbeşte despre "speranţa de bucurie", insistând pe calitatea vieţii, pe modul în care trăiesc oamenii şi se simt împliniţi. Pentru ca această "speranţă de bucurie" să crească, medicul Kerry Burnight exprimă patru "principii" la care nu trebuie să renunţăm: 1) "creştem" rămânând curioşi şi dornici să învăţăm; 2) "ne adaptăm" schimbărilor în loc să le evităm; 3) "dăruim" altora timp, competenţe, atenţie şi nu pretindem doar să primim; 4) "cultivăm" relaţii şi conexiuni, întrebăm şi ascultăm.

Bucuria deplină

Speranţa creştină ne aminteşte că numeroasele bucurii ale vieţii sunt doar un crâmpei din imensa bucurie veşnică la care suntem cu toţii chemaţi. Dacă prietenia, iubirea, familia, consacrarea etc. oferă atât de multe bucurii şi atât de mari, atunci cât de mare va fi bucuria de a-l vedea faţă în faţă pe Dumnezeu în împărăţia veşnică! Aşadar, bucuriile pământeşti sunt doar un "semn" al bucuriilor cereşti. Speranţa este aceea care ne ajută ca, în timp ce trăim bucuriile vieţii trecătoare, să ne îndreptăm privirea spre Dumnezeu, cel care ne dăruieşte bucuria infinită.

Cel Rău, în dorinţa sa permanentă de a ne purta spre disperare, ne ispiteşte să ne mulţumim doar cu "semnele" bucuriei şi să nu ne mai gândim la "realitatea" divină la care acestea trimit, să uităm că destinul nostru este bucuria imensă şi veşnică a lui Dumnezeu. În felul acesta ne mulţumim doar cu plăcerile trecătoare şi putem ajunge chiar la căutarea lor obsesivă. Drama dependenţelor dovedeşte, din păcate, foarte bine acest lucru. Astfel, aşa cum se poate ajunge la disperare din cauza suferinţei, se poate ajunge şi la "disperare în plăcere", putem deveni "drogaţi" de plăcere, de oricare fel ar fi aceasta.

Măreţia recunoştinţei

Speranţa în bucurie ne aminteşte că viaţa ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu este o sărbătoare, chiar dacă nu lipsesc problemele, încercările şi suferinţele. Ar fi bine să nu uităm că în Evanghelia după Sfântul Ioan prima minune, denumită "semn" de către evanghelist, pe care o face Isus este la o nuntă, într-un moment de sărbătoare. Este foarte semnificativ acest lucru. Astfel, el ne aminteşte că transformă orice încercare în bucurie, deoarece viaţa pământească este semnul sărbătorii cereşti.

Cel care "aruncă" ancora speranţei în cer de fiecare dată când trăieşte o bucurie pământească nu poate să nu se umple de recunoştinţă şi să nu-i spună lui Dumnezeu: "Mulţumesc, Doamne! Viaţa mea este o sărbătoare, pentru că tu eşti bucuria vieţii mele!".