Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Ori de câte ori vorbeam cu cineva, obişnuiam să am un ton ridicat. Probabil l-am moştenit de la tata, care, la rândul său, l-a moştenit de la bunicul şi aşa mai departe. Tonul ridicat! Chiar îmi plăcea şi mă făcea să mă simt important! Cei din jur mă cunoşteau aşa şi nu aş fi schimbat niciodată nimic, mai ales că prin felul meu de a fi mai toţi îmi ştiau de frică.

Doar că, într-o zi, "că aşa se face", trebuia să cunosc şi eu o fată, care să-mi devină soţie. Dar ce credeţi? Ce fată ar fi acceptat să se lase cucerită cu tonul vocii mele? Mă oboseam pe mine însumi, darămite pe cei din jur şi cu atât mai mult pe o eventuală viitoare soţie. Prin urmare, trebuia făcut ceva!

Au fost suficiente persoanele care m-au atenţionat spunându-mi să stau calm, că aud, că înţeleg, că nu trebuie să urlu, că de ce zbier etc. Dar parcă nu eram eu dacă aş fi vorbit altfel.

Ştiam din ce familie provin şi mi-era oarecum să mă port altfel. L-aş fi făcut de ruşine pe tata, ca şi pe bunicul. Ei erau oameni aprigi, cu vorba la ei şi nimeni nu îndrăznea să-i contrazică. În consecinţă, mi s-a dus vestea că sunt mândru şi că nimeni nu se poate apropia de mine. Jigneam prin modul meu de a fi, ceea ce mă făcea ca pe termen lung să fiu un perdant, dar cum să înţeleg eu aceasta?

Într-o zi, după ce i-am dat o mână de ajutor, parohul din sat mi-a dat un borcan cu miere. I-am mulţumit şi l-am adus acasă. Dar cum să rezist eu tentaţiei de a nu gusta? Mai ales că arăta atât de bine! Am luat mai întâi o lingură, apoi pe a doua şi când să o iau pe a treia, a strigat cineva la poartă. Bineînţeles că am lăsat totul pe masă şi m-am dus să văd cine este. La întoarcere, lingura, având încă miere pe ea, era plină cu muşte! Mai mănâncă dacă poţi! Aşa că am fost nevoit să o spăl şi să o pun la loc.

Întreaga scenă mi-a amintit de un sfânt, al cărui nume nu mi-l amintesc, dar care era atât de renumit pentru blândeţea lui, încât i se potrivea zicala: "Mai multe muşte prinzi cu o lingură de miere, decât cu un butoi de oţet!". Gândindu-mă puţin şi dorindu-mi neapărat să schimb ceva în viaţa mea, m-am hotărât: "Din acest moment, totul cu blândeţe...!".

Nu vreţi să ştiţi ce greu mi-a fost! Câte ispite de a răspunde cu glasul ridicat ca până atunci; câte momente jenante, pentru că nu aveam dreptate, dar aş fi vrut să par că am; chiar dureri de cap, pentru că eram nevoit să fiu altfel decât simţeam în interiorul meu. Cât zbucium, câtă răbdare! Inclusiv prietenii au început să râdă de mine, spunându-mi că nu mă recunosc. Mulţi chiar mă jigneau spunându-mi: "Sfântocul!".

Efortul însă a meritat! Curând mi-am făcut o prietenă şi chiar dacă era descurajată din toate părţile, amintindu-i-se din ce familie proveneam, ea a rămas constantă în apropierea de mine şi mă iubea la modul cel mai sincer, aşa cum şi eu o iubeam pe ea.

Nu după mult timp ne-am căsătorit, iar cei care pronosticau că schimbarea mea nu o să fie de durată, s-au înşelat. Acum mi-era ruşine să mai ridic glasul sau să reacţionez nervos. M-aş fi considerat slab şi de nimic să revin la stilul de viaţă de dinainte. Şi când mă gândesc că totul a pornit de la lingura de miere, de la darul făcut de părintele paroh! Oare cum am putut să fiu totul numai un urlet?

Acum, ca în orice familie, mai sunt şi neînţelegeri, dar am o singură convingere: doar cu vorbă bună le poţi rezolva pe toate. Şi dacă mă enervez, cui foloseşte? Şi dacă ridic glasul, se schimbă ceva? Cred că vorba dulce mult aduce! (Sandu)