de pr. Cătălin Farcaş
De câte ori suntem conştienţi de lucrarea harului în viaţa noastră? De câte ori ne amintim să-i fim recunoscători lui Dumnezeu pentru această lucrare? Acestea sunt întrebări pe care ni le putem pune atunci când citim pasajul evanghelic din a doua duminică a acestei luni (Lc 17,11-19): zece leproşi îi cer lui Isus vindecarea, însă, după vindecare, numai unul se întoarce pentru a-i mulţumi personal.
Aş dori să înţelegem un pic mai bine situaţia acestor bieţi oameni. În textul grec al evangheliei aceştia sunt prezentaţi cu expresia déka leproi ándres ("zece bărbaţi leproşi"). Adjectivul leproi este derivat din substantivul lepra, -as, -ç, un termen medical întâlnit atât în literatura greacă veche, cât şi în Septuaginta. Aici termenul a fost folosit pentru a traduce ebraicul şarra't. Atât în mediul grecesc, cât şi în cel ebraic, termenii amintiţi făceau referinţă la o boală vindecabilă chiar şi pentru tehnica medicală de atunci. Acest lucru îi determină pe mulţi cercetători să considere că avem de-a face cu un termen colectiv în care erau incluse diferite afecţiuni dermatologice: psoriazis, lupus, pecingine sau favus. Astfel, ei propun o traducere mult mai generică: "o afecţiune gravă a pielii". Însă pentru a facilita fluiditatea textului şi pentru asemănarea terminologică cu limba greacă s-a preferat traducerea termenului cu "lepră". Ei bine, cei consideraţi bolnavi de "lepră" (conform Lev 13-14) erau declaraţi necuraţi şi trebuiau să trăiască în izolare: nu aveau dreptul la niciun fel de contact cu ceilalţi (inclusiv familia) până când nu se vindecau. Singurii îndreptăţiţi să declare dacă cineva este curat sau nu (bolnav de lepră sau vindecat) erau preoţii. Iar Isus, atunci când le spune: "Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor", face referinţă tocmai la această legislaţie levitică încă activă în acea perioadă.
Din toată această prezentare aş dori să reţinem izolarea la care erau condamnaţi cei bolnavi de lepră. Să ne imaginăm: nu erau de ajuns durerile şi suferinţele pricinuite de boală, la acestea se mai adăuga durerea de a nu fi cu cei dragi, de a nu putea socializa cu nimeni, de a fi ocolit mereu de toţi... Trebuie să fi fost teribil! Efectiv erai privat de demnitatea ta umană şi considerat un paria. E adevărat, măsurile erau juste pentru acel timp şi gândite pentru a nu favoriza răspândirea bolii, dar pentru cei bolnavi trebuie să fi fost (repet!) teribil. Înţelegem astfel strigătul celor zece îndreptat spre Isus: nu era doar strigătul unor bolnavi care doreau vindecarea, ci şi strigătul unor oropsiţi care tânjeau după demnitatea lor umană, după posibilitatea de a fi oameni între oameni. Isus le ascultă rugăciunea, iar bucuria lor, descoperindu-se vindecaţi, trebuie să fi fost imensă. Mi-i imaginez pe ceilalţi nouă (care nu s-au întors) alergând cu frenezie să-i îmbrăţişeze cu putere pe cei dragi ai lor, să-şi strângă soţiile şi copiii în braţe, să-şi salute părinţii, să le transmită tuturor că au revenit la normalitate, că sunt vindecaţi. Însă unul dintre ei alege diferit: înaintea tuturor şi a toate alege să-şi manifeste recunoştinţa faţă de cel care i-a redat totul înapoi, care l-a restabilit în demnitatea lui de om şi de fiu al lui Dumnezeu. Tocmai de aceea exemplul lui este cu atât mai grăitor, mai puternic şi mai fascinant; un exemplu de credinţă (deoarece s-a dus să se prezinte în faţa preoţilor fără a cere garanţii, ci profund încrezător în cuvintele lui Isus) şi de recunoştinţă, de mulţumire; un exemplu care trebuie să ne determine şi pe noi să ne gândim serios la întrebările de la începutul acestui text. Cât de conştienţi suntem, aşadar, de lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră şi cât de mult îi mulţumim?
