de pr. Florin-Petru Sescu
Sfântul Ioan al XXIII-lea amintea într-una dintre intervenţiile sale despre o tradiţie a creştinilor bulgari, aceea de a pune la fereastra casei o candelă aprinsă pentru a-i arăta lui Isus, care trebuia să vină de Crăciun, că acea casă era pregătită să-l primească. În anul jubiliar al speranţei aş spune că aceasta ar trebui să fie imaginea oricărui creştin. Creştinul are mereu candela speranţei aprinsă la fereastra sufletului, iar această candelă întreţinută de rugăciune este un semn, o mărturie pentru cei din jur.
Luna octombrie ne invită să ne îndreptăm privirea spre Maria, Regina Rozariului, şi spre misiuni. Pe de o parte, avem rugăciunea, pe de altă parte, datoria de a fi misionari. Şi una şi cealaltă se completează şi se întrepătrund. Nimeni nu poate spune că se roagă, dacă nu-l are pe Dumnezeu în inimă şi nu simte nevoia să-l mărturisească, la fel cum nimeni nu poate fi misionar dacă nu se roagă. Mesajul pentru Ziua Mondială a Misiunilor de anul acesta ne spune că "rugăciunea este prima acţiune misionară şi în acelaşi timp prima forţă a speranţei".
Ziua Mondială a Misiunilor, care va fi celebrată anul acesta duminică, 19 octombrie, are tema: "Misionari ai speranţei între neamuri". Sfântul Părinte, în mesajul cu acest prilej, ne spune că această temă vine să ne amintească tuturor că prin Botez am primit "vocaţia fundamentală de a fi pe urmele lui Cristos, mesageri şi constructori ai speranţei". Iar lucrul acesta se face numai "pe urmele lui Cristos, speranţa noastră", având conştiinţa că, urmându-l pe el, "creştinii (sunt) purtători şi constructori ai speranţei între neamuri", iar aceasta reînsufleţeşte dorinţa de "a reînnoi misiunea speranţei", o consecinţă a spiritualităţii pascale pe care o trăim la fiecare Sfântă Liturghie. Acestea sunt şi cele trei puncte centrale ale mesajului pentru această zi.
Pe urmele lui Cristos, speranţa noastră - reprezintă o invitaţie de a avea mereu privirea îndreptată spre Cristos, "centrul istoriei" care s-a revelat ca fiind trimis de Tatăl şi uns de Duhul Sfânt pentru a duce vestea bună a Împărăţiei şi pentru a inaugura "anul de har al Domnului" (cf. Lc 4,16-21). Cristos este împlinirea mântuirii, este cel care a luat fragilităţile noastre şi le-a întărit prin totala încredinţare faţă de Tată, redând tuturor speranţa în Dumnezeu. Discipolii săi fac acelaşi lucru, simţindu-se inspiraţi să fie "semne şi mesageri ai speranţei pentru toţi". Biserica "prelungeşte această misiune" înfruntând persecuţiile şi dificultăţile întâlnite, în ciuda imperfecţiunilor şi căderilor propriilor membri.
Creştinii, purtători şi constructori ai speranţei între neamuri, îmbrăţişează stilul autentic al comunităţilor creştine (cf. GS 1), acela de a se identifica cu condiţiile de viaţă ale semenilor - dorinţe, speranţe, preocupări, zbucium - dar depăşindu-le pentru a ajunge la veşnicie, la "mântuirea transcendentă" (cf. EN 27). Comunităţile devin "semne de omenire nouă", capabile de altruism, într-o lume caracterizată tot mai mult de rătăcire, singurătate, abandonare şi lipsă de disponibilitate. Creştinul ştie să mângâie cu mângâierea cu care este mângâiat de Dumnezeu (cf. 2Cor 1,3-4) şi adoptă "stilul lui Dumnezeu".
A reînnoi misiunea speranţei înseamnă a reînnoi spiritualitatea pascală, a deveni "oameni ai primăverii", adică acei oameni care, botezaţi în moartea şi învierea lui Cristos, au o atitudine plină de speranţă, ştiind că moartea şi ura nu au ultimul cuvânt. Creştinii trăiesc din această speranţă aprinsă de Dumnezeu în inima lor şi o transformă cu timpul într-un foc imens, "care luminează şi încălzeşte pe toţi".
A fi misionar înseamnă a aprinde, prin rugăciune, candela credinţei, a iubirii şi a speranţei, pentru ca, aşezată la fereastra sufletului, să fie văzută nu numai de Dumnezeu, ci şi de oameni.
