de Vlad Ropotică
O scurtă călătorie în lumea reţelelor de socializare sau o scanare rapidă a presei cotidiene ne poate arăta fără prea multă reflecţie filozofică starea societăţii veacului - o polarizare tot mai mare, o solidificare a taberelor în jurul unor ideologii care văd în celălalt inamicul de nesuportat. Iar când această polarizare creşte şi trece tot mai mult în zona emoţiilor puternice, a urii şi dispreţului, lipsesc doar mijloacele tehnice pentru a-l reduce la tăcere pe celălalt.
Din nefericire, în unele situaţii aceste mijloace nu lipsesc, iar inima împietrită de ură nu mai are ezitări când degetele apasă trăgaciul. Irina Zaruţka sau Charlie Kirk sunt doar ultimele şi cele mai celebre victime ale acestei polarizări. Opinia, rasa, credinţa, etnia sunt suficiente motive pentru a crede că celălalt nu merită să mai trăiască.
Care ar fi răspunsul bun pentru această situaţie? Fiecare zonă o acuză pe cealaltă şi vede în ideile celeilalte cauza tensiunii. Cei de "stânga" acuză partea opusă de înclinaţie spre izolare, naţionalism, autosuficienţă. Cei de "dreapta" spun că adversarii se fac vinovaţi de fragmentare în micro-comunităţi identitare bazate pe sex, orientare, etnie, ideologie şi nu mai văd adevăratele valori. Adevăr e în ambele concluzii, şi o atitudine, şi cealaltă contribuind la polarizarea care face ca oamenii să se privească tot mai agresiv unii pe alţii. Dar, de fapt, ambele atitudini au ceva în comun - modul în care este privit omul.
Fiinţa umană în ambele clase ideologice se rezumă printr-un set îngust identitar. Superiorităţi născute din apartenenţa naţională ori din diverse orientări sexuale sunt ridicate la rang de declaraţie de identitate. Exacerbarea acestor etichete simpliste duce, mai devreme sau mai târziu, la formarea unor clase - unele bune, altele rele - deci la o polarizare care deschide calea urii şi a violenţei. Şi, trebuie să o recunoaştem, creştinii nu îşi asumă adesea propria învăţătură despre om. În gândirea creştină, omul nu e definit prin apartenenţe la grupuri ori prin specificităţi minoritare, ci prin creaţie. Omul nu este doar o intersecţie de etichete, ci chip al lui Dumnezeu. Valoarea lui vine tocmai de aici. Abandonarea acestei imagini antropologice deschide calea urii şi a crimei.
Dar cum joacă azi Biserica pe acest teren şubred? E de "dreapta" sau de "stânga"? E conservatoare sau progresistă? Tocmai această dihotomie tulbură lucrurile. Creştinismul este în esenţă o religie universalistă. Biserica Catolică prin însăşi această denumire, preluând adjectivul grecesc katholikos - universal, îşi propune să urmărească unitatea tuturor, şi nu polarizările. Constituţia dogmatică Lumen gentium vede în însăşi identitatea Bisericii o chemare la unitate - "Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc". Am putea spune, aşadar: catolicismul nu este nici "de dreapta", nici "de stânga". El transcende spectrul politic, tocmai pentru că vede în Cristos centrul care uneşte.
Da, suntem atraşi de extreme. Relativismul a obosit pe mulţi şi, dintre ei, unii se refugiază într-o zonă rigidă, tradiţionalistă sau autoritariană. Pe alţii, tocmai această senzaţie de rigiditate i-a revoltat şi caută evadări şi legitimitate în comunităţi "free". Ambele atitudini promit identitate şi sens, dar oferă doar caricaturi ale comuniunii. Omul rămâne singur sau prins într-un trib artificial.
Soluţia? E rezumată de ceea ce scria Papa Ioan al XXIII-lea - "zicala comună, exprimată în diverse moduri şi atribuită diverşilor autori, trebuie reamintită cu aprobare: «In necessariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas» - în cele esenţiale, unitate; în chestiuni îndoielnice, libertate; în toate lucrurile, caritate." Prin urmare, iubirea e criteriul central, nu apartenenţa la o etnie sau la o identitate sexuală, iar semnul e tocmai Euharistia - sacramentul prin care se vindecă polarizarea -, Cristos care ne uneşte pe toţi.
