Interviu cu pr. Iulian Herciu, realizat de pr. Claudiu Bulai

În acest număr al revistei vă propun să vorbim cu un confrate preot, originar din judeţul Bacău, care locuieşte şi slujeşte la Torino. A îngrijit sufleteşte comunităţi din Italia, iar acum i s-a încredinţat şi comunitatea românilor catolici de acolo. Vă invit la un dialog cu pr. Iulian Herciu, capelanul românilor catolici din Torino.

- Cum au fost începuturile activităţii ca preot în Italia?

Am primit sacramentul Preoţiei la 8 decembrie 2003. Tot atunci am fost numit vicar la Parohia "Adormirea Maicii Domnului" din Torino, în partea de sud a marelui oraş piemontez. Acolo am slujit timp de doi ani, sprijinind şi comunităţile parohiale din împrejurimi. Îmi revin şi astăzi în suflet clipele de apăsare prilejuite de numărul mare de înmormântări celebrate. Ca preot proaspăt hirotonit, îmi doream să mă implic cu precădere în pastoraţia copiilor şi a tinerilor, însă realitatea m-a aşezat în mijlocul durerii şi al suferinţei a zeci de familii îndoliate. Misiunea mea s-a legat de plânsul şi de speranţa lor. Totodată, am descoperit că pastoraţia tineretului era aproape inexistentă. Împreună cu câţiva adulţi de bunăvoinţă şi câţiva tineri curajoşi, am reuşit să redeschidem oratoriile parohiale şi să punem pe picioare iniţiative menite să aducă bucurie şi speranţă, mai ales în timpul verii, când taberele şi activităţile recreative deveneau adevărate mici oaze de lumină. Viaţa comunităţii mi-a arătat şi ce înseamnă fragilitatea socială. Majoritatea familiilor trăiau la un nivel economic modest, iar aceasta, din păcate, favoriza răspândirea delincvenţei printre tineri. Nu au lipsit nici episoade de tensiune, ba chiar am experimentat câteva momente de agresiune. În acelaşi timp, am avut marea bucurie de a întâlni numeroase familii de români din diferite colţuri ale ţării. Îi vedeam cum cresc, cum reuşesc să-şi împlinească visurile în străinătate, iar din aceste legături au încolţit prietenii trainice şi apropieri sufleteşti de neuitat. Totuşi, între durerile şi încercările începutului, Dumnezeu a presărat şi clipe luminoase, care au devenit pentru mine izvoare de încurajare.

- Acum sunteţi capelan al românilor romano-catolici din Torino. Ce presupune această pastoraţie?

Am primit misiunea de capelan al comunităţii catolice româneşti din Torino în toamna anului 2021, după trecerea la Domnul a părintelui Gelu Miclăuş, care a îndurat cu mult curaj şi credinţă încercarea grea a bolii nemiloase a secolului nostru: cancerul. La acel moment, pe lângă noua responsabilitate, am continuat şi munca pastorală din cele patru parohii italiene pe care le slujeam în parohia din Canavese: San Carlo Canavese, Vauda Canavese, Front şi Rivarossa. Din fericire, nu am fost singur. Am avut alături preoţi mai tineri, plini de elan şi dăruire: pr. Gabriel-Ionuţ Giurgică, pr. Cezar Chelaru-Dămoc şi părintele diacon Daniel Mîrţ. Totuşi, în anul 2023, am fost îndemnat să mă dedic pe deplin capelaniei comunităţii româneşti. Alături de Consiliul Pastoral al comunităţii ne ocupăm de pregătirea catehetică pentru sacramente: Botez, Prima Sfântă Împărtăşanie, Mir şi Căsătorie. Organizăm, de asemenea, programe de formare spirituală pentru adulţi, mai ales sub forma exerciţiilor spirituale din timpul marilor sărbători, când invităm predicatori, de obicei din România, să ne însoţească pe acest drum de reînnoire a credinţei. În acelaşi spirit, se dezvoltă şi iniţiative de formare destinate părinţilor şi adulţilor în general. Ceea ce constatăm tot mai mult este maturizarea credinţei credincioşilor noştri. Dacă în România credinţa beneficiază de sprijinul şi protecţia comunităţii majoritare, aici, în diaspora, ea devine o alegere liberă, conştientă şi personală. Această trecere de la o credinţă "moştenită" la una profundă şi asumată pentru mulţi devine nu doar o provocare, ci şi o adevărată binecuvântare.

- Pentru că am ajuns să vorbim despre activitate ca preot, aş dori să vă întreb cum s-a născut şi s-a dezvoltat aceasta?

Rădăcinile vocaţiei mele se află în anii copilăriei, în atmosfera profund creştină a familiei în care m-am născut şi m-am format. Am avut harul de a creşte într-o casă în care credinţa nu era doar tradiţie de duminică, ci respiraţie zilnică, o realitate trăită cu simplitate, cu naturaleţe şi cu multă dragoste pentru Dumnezeu. O amintire de neşters din acele vremuri este legată de bunicii mei materni, Maria şi Andrei, din satul Ploscuţeni (jud. Vrancea). Vacanţele petrecute la ei erau întotdeauna pline de farmec şi de învăţături. Bunicii găseau în fiecare zi prilejul să-mi vorbească despre Dumnezeu, despre frumuseţea credinţei şi despre cerul pe care rugăciunea îl deschide ochilor inimii. Nu era vorba doar de cuvinte, ci şi de exemplul concret al vieţii lor: participau cu regularitate la Sfânta Liturghie, iar noi, copiii, eram duşi de mână în biserica satului. Aceeaşi frumuseţe a credinţei am descoperit-o şi în casa bunicilor paterni, din Horgeşti (jud. Bacău). Am rămas, până astăzi, cu imaginea vie şi luminoasă a bunicului Alfons împreună cu bunica Mărioara. În fiecare seară, înainte de culcare, bunicul lua rozariul - care nu lipsea niciodată de pe cuiul bătut pe marginea covorului ornamental din dormitor - şi rosteau rugăciunile cu simplitatea şi seriozitatea omului care ştie că se abandonează în mâinile lui Dumnezeu. De multe ori adormeam lângă el, cu murmurul Rozariului în urechi. Vacanţele petrecute la ţară nu au fost doar răgazuri de joacă, ci adevărate "şcoli ale vieţii": am învăţat muncile de la câmp, îndeletnicirile zilnice ale casei, dar mai ales ritmul natural al existenţei ţesut de rugăciune - personală, familială şi comunitară. Acolo am înţeles cu adevărat că Dumnezeu nu este prezent doar în biserică, ci şi în brazda plugului, în pâinea pusă pe masă şi în fiecare seară în care familia se aşază împreună la rugăciune. Sunt convins că vocaţia mea la Preoţie s-a născut şi s-a hrănit din rugăciunea neîntreruptă a bunicilor mei, acum plecaţi la Domnul, şi a părinţilor mei, Emiliana şi Eugen, care m-au susţinut mereu.

- Pentru că ne-aţi vorbit atât de deschis despre creşterea dumneavoastră, îndrăznesc să vă rog să împărtăşiţi cu noi o amintire care v-a rămas întipărită în memorie.

Este greu să desprind din mulţimea de amintiri doar una singură, dar, între toate, cea a întâlnirii cu primul meu părinte spiritual, părintele Alois Donea, din seminarul mic de la Roman, rămâne vie şi luminoasă în sufletul meu. Părintele Alois avea un har aparte, o spiritualitate simplă, dar în acelaşi timp profundă, adânc înrădăcinată în iubirea pentru Cristos şi pentru Biserică. Într-una dintre întâlnirile noastre, mi-a vorbit despre frumuseţea şi importanţa virtuţii umilinţei. În acel context, a adăugat, cu o sinceritate caldă, câteva cuvinte care m-au marcat pentru totdeauna. Vorbind despre dorinţa de a ajunge, într-o bună zi, în braţele Domnului, a spus: "Atunci când îmi va sosi ceasul, nu-mi doresc decât ca Domnul să deschidă puţin, puţin poarta Raiului, atât cât să mă pot strecura şi eu înăuntru. Nu-mi trebuie mai mult." Această imagine de o simplitate dezarmantă, dar plină de profunzime şi de smerenie, m-a însoţit şi mă însoţeşte mereu.

- La final, lăsaţi un mesaj pentru cititorii noştri.

Aş dori să închei cu un gând pe care şi eu l-am primit, la rândul meu, de la un seminarist de odinioară, astăzi preot şi paroh în Moldova noastră frumoasă, părintele Vincenţiu Burlacu. Este un cuvânt simplu, dar plin de înţelepciune evanghelică şi de actualitate mereu vie: "Dacă m-ai întâlnit pe mine şi m-ai uitat, nu ai pierdut nimic. Dar dacă l-ai întâlnit pe Cristos şi l-ai uitat, ai pierdut totul." Acest mesaj a devenit pentru mine un reper şi o chemare continuă spre esenţa credinţei noastre. Cristos să fie centrul vieţii noastre, singura comoară pe care nu putem şi nu avem voie să o pierdem.