de Vlad Ropotică
Deşi pare sinistru pentru mulţi contemporani, Biserica îşi rezervă o lună pentru a medita la misterul morţii. Noiembrie este luna în care privim în adâncimile acestui mister.
Începem cu victoria celor care au ajuns la lumină - Solemnitatea Tuturor Sfinţilor - şi apoi coborâm, împreună cu rugăciunile noastre, în adâncul durerii pentru cei plecaţi, în Comemorarea Tuturor Credincioşilor Răposaţi. Simultan, este şi introspecţie şi reculegere, dar şi recunoaştere a destinului post-edenic: "Din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce."
Cu toate că această propoziţie ne este adresată tuturor, cu toate că spunem jucăuş că "de moarte şi de taxe nimeni nu scapă", omul, de la început, s-a luptat cu ideea morţii, nefiind împăcat cu acceptarea finalului. Faraonii Egiptului antic îşi începeau domnia cu o construcţie - mormântul. Acesta era esenţialul. Marea Trecere, aşa cum numeau vechii egipteni moartea, trebuia să fie adevărata apoteoză a monarhului. Piramida era mai importantă decât palatul.
Pentru faraoni, moartea nu era sfârşitul domniei, ci începutul domniei celeste, iar întreaga existenţă era o pregătire pentru această viaţă de dincolo. De aceea, în plin deşert, au răsărit monumente colosale. Erau, de fapt, semne ale aceleiaşi vechi speranţe şi lupte: omul poate, prin putere, bogăţie sau ritual, să-şi prelungească viaţa, într-o formă corporală sau imaterială. Şi nu doar anticii gândeau aşa.
Astăzi, după multe veacuri în care am crezut că orice acumulare este un salt calitativ al vieţii, civilizaţia noastră - una care a desacralizat moartea - îşi construieşte din nou piramide. De data aceasta nu le mai facem din piatră sau cărămizi. Am găsit un material mai sofisticat. Piramidele moderne sunt zidite din coduri, date şi algoritmi. Ascensiunea inteligenţei artificiale devine, pentru unii, promisiunea unei nemuriri digitale. Presa şi analiştii fenomenului vorbesc deja despre uploading the mind, despre prelungirea conştiinţei în reţele care nu mor. Practic, să ne mutăm memoria, gândurile, sufletul, am putea spune, într-un server.
Pare ceva nou? Nu este. E doar o nouă formă de vis faraonic, o căutare a eternităţii fără Dumnezeu, prin propria putere. Ba chiar mai mult. În cuvintele scriitorului israelian Yuval Noah Harari, e transformarea în Homo Deus - omul dumnezeu. Omul care poate birui chiar şi moartea. Prin forţele sale. "Ultimul duşman care va fi nimicit este moartea", scria Sfântul Paul, vorbind despre victoria finală asupra morţii. Doar că această victorie nu este a priceperii inginereşti a omului, ci este victoria exclusivă a lui Cristos. El este Omul care a învins şi cel din urmă duşman, şi anume moartea.
În această toamnă a lumii moderne, Biserica îşi ridică iarăşi vocea: De profundis clamavi ad te, Domine. "Dintru adâncuri am strigat către tine, Doamne." Din abisul rece al tehnologiei. Din adâncul înstrăinării unul de altul. Biserica ştie, iar noi percepem, că nu strigătul tehnologic ne mântuieşte, ci rugăciunea sufletului care ştie că viaţa nu se poate conserva în circuite, ci doar se poate dărui. Că viaţa veşnică nu vine prin putere, bani, ori coduri complicate, ci printr-o cruce înălţată acum 2.000 de ani şi printr-un mormânt gol.
Adevărata nemurire nu este stocare, ci comuniune. Nu în "cloud", ci în Împărăţie. Nu în morminte sub formă de servere, ci în braţele celui care a învins moartea. Poate că luna noiembrie este timpul în care ne amintim cu disconfort de faptul că suntem muritori. Dar este şi momentul în care avem oglinda în faţă, o oglindă care nu ne minte şi ne arată adevărul, şi anume omul fără Dumnezeu, fie că-şi zideşte o piramidă, fie că-şi programează o inteligenţă artificială, rămâne un muritor speriat. Dar omul cu Dumnezeu poate să moară împăcat, ştiind că nu coborârea este ultimul cuvânt, ci chemarea din adâncuri spre lumină: Et lux perpetua luceat eis.
