de pr. Eduard Patraşcu
Fragmentul din Lc 24,13-35, care stă în fundalul trieniului pastoral 2025-2028 în Dieceza de Iaşi, reprezintă una dintre paginile cele mai frumoase şi semnificative din evanghelie. Este un paradigmatic tablou de viaţă care sugerează deopotrivă ce se întâmplă cu omul când "părăseşte Ierusalimul" şi se întoarce (doar) la ale sale şi ce se întâmplă când se "lasă ajuns" şi dialoghează cu Cel Înviat, chiar dacă iniţial nu-l (re)cunoaşte.
Textul remarcă, mai întâi, faptul că cei doi (unul ştim că era Cleopa; al doilea rămâne anonim) "vorbeau între ei despre cele întâmplate"; ba chiar e confirmat că "vorbeau şi se întrebau". Dacă se ţine cont că imediat este precizat că erau trişti, trebuie totuşi apreciată această preocupare a lor: vorbeau despre Isus, cel care fusese răstignit, care murise şi în care ei îşi puseseră toată speranţa, văzând câte făcuse şi ce mesaj frumos (evanghelic) transmisese. Erau, aşadar, dezorientaţi; dar nu au renunţat să se întrebe, să vorbească "despre cele întâmplate". E un detaliu uman foarte semnificativ şi provocator.
Tocmai pe acest fundal al întrebărilor şi al discuţiei lor "Isus, apropiindu-se, mergea cu ei". Din nou este semnificativ acest detaliu. Ne putem întreba cam cât timp a mers Isus cu cei doi, în tăcere şi ascultându-le discuţia. Nu ştim. Dar textul remarcă imediat că Isus însuşi începe să vorbească cu ei intrând în discuţie tot cu o întrebare: "Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?". E util să fie observat că Cel Înviat nu-i întreabă "Despre ce vorbiţi?", ca şi cum era curios doar de conţinutul discuţiei lor. Ci-i întreabă: "Ce înseamnă aceste cuvinte?". Adică solicită inteligenţa lor, capacitatea lor de a înţelege, ca apoi să poată crede. De altfel, după ce ascultă cu răbdare relatarea destul de detaliată a celor doi referitoare la "cele întâmplate cu Isus Nazarineanul" (a se remarca faptul că cei doi ştiau deja de faptul că Isus ar fi înviat; dar ei nu puteau crede încă; le lipsea ceva), Cel Înviat tocmai aceasta le reproşează: "Nepricepuţi şi greoi în a crede (aici şi cu sensul de a înţelege) ce au spus profeţii". Şi, notează Luca, "începând cu Moise şi toţi profeţii le-a explicat cele referitoare la el". Deci, "cele întâmplate... referitoare la el" pot fi înţelese doar în lumina Scripturii.
Acesta este momentul - neconştientizat temporar de cei doi - când se întâmplă ceea ce spune Ps 119,130: "Explicarea cuvintelor tale dă lumină şi pricepere celor nepricepuţi." Este momentul când inima lor începe să se aprindă, să se înflăcăreze de iubirea Celui Înviat. Este experienţa lui Ieremia (20,9b) sau a celor din cenacol (cf. Fap 2). De altfel, cei doi confirmă: "Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?".
Iată de ce este semnificativ acest episod! Arată cum tristeţea omului "aplecat asupra propriilor paradoxuri" poate fi transformată în "înflăcărare". Condiţia este de a nu abandona întrebările şi discuţiile despre "profetul puternic în faptă şi cuvânt" şi, de aici, "a se lăsa ajunşi pe drumul vieţii" de Cel care dă lumină, sens - prin explicarea Scripturilor - la tot ce se întâmplă. Cei doi fac experienţa învierii prin dialogul cu Cel Înviat. Da, cei doi îl recunosc pe Mântuitorul la frângerea pâinii, dar abia după ce sunt înflăcăraţi de înţelegerea Scripturilor. Fapt pentru care (re)înflăcărarea credinţei găseşte "pe drumul către Emaus" toate detaliile necesare ca aceasta să se întâmple.
