Interviu cu pr. Alessandro Lembo, FDP, realizat de pr. Claudiu Bulai

Născut în sudul Italiei, la Reggio Calabria în anul 1973, a fost hirotonit preot în anul 2008 la Ucria, în Sicilia. În anul 2014 venea la Iaşi ca superior al comunităţii locale a Congregaţiei "Mica Operă a Divinei Providenţe", unde avea să rămână până în anul 2023, când i s-a încredinţat o nouă misiune la Roma. Vă invit la un dialog cu pr. Alessandro Lembo, FDP, sau "Orioninii" cum îi cunosc majoritatea.

- De câţiva ani sunteţi paroh în Parohia "Toţi Sfinţii" din Roma. Cum este munca pastorală pe care o desfăşuraţi, ţinând cont de faptul că până acum aţi fost în sectorul formativ?

Am ajuns la Roma ca paroh după 14 ani de preoţie, petrecuţi în întregime în casele de formare ale congregaţiei noastre: şase ani la Roma şi opt ani la Iaşi. A fost o schimbare destul de "radicală". O schimbare care mi-a cerut un efort semnificativ de adaptare, mai ales în a depăşi "dorul de România" fiindcă, aşa cum se ştie, fiecare plecare dintr-un loc în care te-ai simţit bine se aseamănă, într-o anumită măsură, cu experienţa morţii. Aşadar, trebuie să recunosc că am avut nevoie de ceva timp pentru elaborarea doliului. Cu toate acestea, trebuie să spun că această schimbare de misiune a fost o oportunitate care mi-a permis să mă confrunt cu noi provocări şi să dezvolt multe calităţi ca om şi ca preot. Parohia în care slujesc cu un confrate român, pr. Silviu Dumea, originar din Tămăşeni, este o parohie aflată într-un cartier destul de mare, iar persoanele care o frecventează provin din contexte sociale şi culturale foarte diferite. Astfel, ne bucurăm de o experienţă bogată în care încercăm să oferim ceva din ceea ce suntem spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Oare nu este aceasta bucuria unui preot?

- La Iaşi, aţi petrecut mai mulţi ani ca director al Seminarului "Don Orione". Cum au fost anii petrecuţi aici?

Aşa cum am avut ocazia să repet în mai multe rânduri, la Iaşi am petrecut opt ani frumoşi din viaţa mea. Au fost ani în care am primit mult ca om şi ca preot. Am simţit cu claritate că Providenţa a croit drumul meu astfel încât să ajung la Iaşi, într-un moment în care puteam oferi ceva bun tinerilor care mi-au fost încredinţaţi şi, în acelaşi timp, eu să devin mai matur şi mai îmbogăţit din punct de vedere uman şi spiritual. Cred că, în timp ce am ajutat mulţi tineri să crească şi să înainteze pe drumul care îi va face oameni adevăraţi, ei m-au ajutat pe mine să devin un adevărat "tată". Am lucrat cu tineri curajoşi, care - am simţit aceasta de la început - aveau o bogăţie de valori, aveau o inimă receptivă care se punea uşor în mişcare, întâlnind perspectivele de bine pe care cunoaşterea lui Isus le deschide; am simţit la fel de clar că toate acestea se datorau acelui humus cultural în care crescuseră şi în care, într-un mod sau altul, respiraseră frumuseţea valorilor evanghelice. Cu toate acestea, era şi momentul în care aceste valori nu mai puteau fi integrate unui stil educativ care punea accentul, mai ales şi înainte de toate, pe disciplină şi regulament. Efortul, pe care împreună cu seminariştii şi cu confraţii mei l-am făcut în acei ani, a fost acela de a găsi un echilibru între a fi primitori, dar şi exigenţi; de a găsi un echilibru între blândeţe şi fermitate; între iertare şi responsabilitate; între confidenţialitate şi respect; între apropiere şi autoritate. Iar acest echilibru - sunt convins - ne-a îmbogăţit reciproc şi a făcut ca ei să ocupe mereu un loc deosebit în inima mea.

- Aţi absolvit Facultatea de Inginerie, după care aţi urmat un drum de formare pentru a deveni preot. Cum s-a născut această vocaţie la Preoţie?

Am avut darul de a mă naşte într-o familie creştină în care, de la început, am respirat frumuseţea valorilor noastre creştine şi l-am simţit pe Isus ca o prezenţă statornică şi fidelă în viaţa mea. Liturghia duminicală nu a lipsit niciodată în copilăria şi în adolescenţa mea. Cu toate acestea, mediul în care trăiam la şcoală şi în timpul liber nu era unul în care puteam împărtăşi această experienţă de credinţă, aşa că, până la prima tinereţe, niciodată nu m-am gândit la Preoţie ca la o opţiune pentru mine. A fost în timpul primilor ani de facultate când, aproape din întâmplare, dar ştim că "din întâmplare" din punctul de vedere al credinţei înseamnă "providenţial", m-am regăsit într-o activitate de voluntariat cu copiii şi tinerii defavorizaţi pe care Congregaţia "Don Orione" o desfăşura în oraşul în care trăiam în vremea respectivă, adică Reggio Calabria. Această experienţă a fost acea "uşa întredeschisă" spre cunoaşterea carismei lui Don Orione. Întâlnirea cu acest "preot ciudat" a trezit o dorinţă puternică care străbătea adâncurile inimii mele şi care până atunci rămăsese neascultată şi nerecunoscută. În timp, şi datorită unui adevărat drum de însoţire spirituală, această dorinţă s-a clarificat şi am simţit cu certitudine că, dincolo de toate slăbiciunile şi limitele mele, ceea ce îmi doream era să-i încredinţez Domnului viaţa mea, în totalitate, urmând exemplul lui Don Orione.

- Aveţi şi o licenţă în psihologie şi v-aţi specializat şi în psihoterapie. Cât de mult v-au ajutat cunoştinţele psihologice în misiunile pe care le-aţi avut?

Când am primit de la superiori propunerea de a mă specializa în domeniul psihologiei pentru a oferi seminariştilor o experienţă de formare în care dimensiunea spirituală şi cea umană să fie integrate într-un adevărat drum de creştere, în care fiecare să poată ajunge să recunoască voinţa lui Dumnezeu în viaţa sa, am simţit că eram în faţa unui soi de "chemare într-o chemare". Aşadar, pot spune că chemarea de a fi formator a fost şi este un fel de "vocaţie într-o vocaţie". Chiar şi acum, când sunt înainte de toate paroh, cred că misiunea mea este caracterizată de această sensibilitate şi de această nuanţă de bază. Oportunitatea de a dezvolta competenţele în domeniul psihologiei şi de a deveni psiholog şi psihoterapeut o simt ca un mare dar şi o mare responsabilitate. Cred că posibilitatea de a "trafica" aceste competenţe pe baza unei viziuni antropologice creştine, pe care formarea în drumul spre Preoţie mi-a dat-o, îmi permite să mă apropii de persoanele pe care le întâlnesc cu un soi de capacitate "holistică". Datorită acestui atu, cred că pot să aşez acele elemente pe care competenţele psihologice îmi permit să le văd în cadrul "tainei persoanei" care, niciodată, nu este cuprinsă în totalitate în dinamicele psihologice pe care le trăieşte. A face această integrare înseamnă a evita riscul unei "spiritualizări" în care uneori cad "îndrumătorii spirituali", dar şi riscul unei viziuni reducţioniste şi materialiste în care, de multe ori, cad psihologii.

- Împărtăşiţi cu noi o amintire care v-a rămas întipărită în minte din perioada petrecută în Dieceza de Iaşi.

Împărtăşesc un moment foarte simplu. Era o dimineaţă de iarnă. După ce am însoţit seminariştii noştri la şcoală, m-am întors la seminar şi, aşa cum obişnuiam atunci când programul îmi permitea, m-am dus să fac puţin sport pe terenul din spatele seminarului. Cerul era foarte senin, de un albastru intens, aerul rece şi înţepător. Am fost cuprins de un adânc sentiment de recunoştinţă şi am ştiut că în România, la Iaşi, eram acasă, că acolo m-a condus Dumnezeu. Acest sentiment intens, această viziune clară a durat doar o clipă, dar a fost confirmată de atmosfera de prietenie, acceptare şi preţuire de care m-am bucurat timp de opt ani, în rândul confraţilor români, în colaborarea cu preoţii şi persoanele consacrate din dieceză, precum şi cu multe alte persoane care m-au ajutat să mă acomodez cu limba, cultura şi cu frumoasele tradiţii româneşti.

- La final, vă invit să lăsaţi un mesaj cititorilor revistei noastre.

În Moldova noastră română aţi, dar prefer să spun "am", moştenit o bogăţie de valori creştine. Această revistă este un instrument preţios pentru a îngriji această conştiinţă şi pentru a înainta cu încredere în drumul credinţei, fără frică de viitor, cu deschidere şi optimism, dar fără a ne supune diferitelor "trenduri" care vor să ne prezinte o interpretare greşită a ceea ce înseamnă "modernitate".