de pr. Ioan Balan
Unele dintre însoţitoarele permanente ale omului trecător prin viaţă sunt, fără echivoc, lacrimile. De la naştere şi până la mormânt aceste boabe de cleştar îl însoţesc fidel pe orice muritor. Plâng copiii, femeile şi bătrânii. Chiar şi băieţii plâng câteodată! Fiecare om plânge: de bucurie şi durere, de teama de eşec şi de neînţelesul celorlalţi, de emoţie şi panică, de furie şi neputinţă, de momentele golite de speranţă şi de rămas-bun, de dor, la supărare şi la primirea unui diagnostic crunt. Lacrimile izvorăsc la înmormântări, la nunţi şi botezuri, la petrecerile aniversare, în prima zi de şcoală a copilului, când vizionăm un film deosebit, când auzim de nenorociri, când tăiem ceapa... Da, ne vărsăm lacrimile. Este ciudat spus, dar lacrimile sunt printre cele mai frumoase daruri pe care un om le poate primi. Lacrimile fac parte din noi. Nimeni nu ne-a învăţat să plângem, dar lacrimile fierbinţi ale sufletului sunt experimentate pe obrajii copilului, tânărului, adultului şi bătrânului. Ele ne ajută să ne răcorim fierbinţeala emoţională a sufletului.
Majoritatea specialiştilor sunt de părere că lacrimile sunt "arme emoţionale", deoarece unii le trăiesc ca pe o eliberare de energiile şi sentimentele acumulate în tenebrele trecutului; de aceea, lacrimile sunt privite ca mecanisme de supravieţuire. În asemenea trăiri persoana doreşte să abordeze pe cineva, să i se destăinuie, să comunice, să se confeseze. Lacrimile deţin şi un rol biochimic, acestea ajutând la scăderea nivelului hormonilor care declanşează stresul şi la eliminarea toxinelor din organism. Ingredientul principal al lacrimilor este apa, la care se adaugă proteine, enzime şi azot. 0,9 procente din lacrimi reprezintă sare, ceea ce le şi dă gustul sărat. La toate acestea trebuie adăugat că lacrima este şi emoţie, multă emoţie.
Şi acum, te rog să-ţi aminteşti un moment din viaţă când ai plâns. Cred că ai reuşit imediat să dai cenuşa timpului la o parte şi să cobori trepte în trecutul tău. Ai identificat clipele tale de plâns în care lacrimile ţi-au devenit cuib. Sunt atât de multe buchetele de amintiri îmbăiate în lacrimi. Nu trebuie să-ţi fie teamă de lacrimi, ci poţi să ţi le faci prietene. Nu le înghiţi, pentru că sunt prea sărate, nu le lăsa să cadă pe pământ, pentru că se vor transforma în noroi. Lasă-le pe obraji, împrieteneşte-te cu ele şi atunci îţi vor povesti naşterea şi venirea lor în lume, te vor asculta şi te vor linişti, şi mai ales nu-ţi vor trăda niciodată prin cuvinte secretele inimii.
