de Vlad Ropotică
Vechii romani erau convinşi că întemeietorii legendari, gemenii Romulus şi Remus, erau copiii sângerosului Marte. Închipuit ca un războinic fioros, Marte era simbolul puterii militare şi al expansiunii imperiale, dar şi al ordinii şi al protecţiei. Deşi era venerat ca protector al soldaţilor, Marte rămânea o zeitate a violenţei, a cuceririi prin forţă şi a triumfului sângeros. De la acest zeu ne vine şi numele lunii martie.
Or, dacă privim puţin în calendarul catolic din această lună, vedem mai multe figuri de sfinţi martiri, precum Sfântul Marin, în dreptul căruia apare o menţiune - ostaş. Un fiu al lui Marte, un om al armelor. În aceeaşi lună îi găsim şi pe cei 40 de soldaţi din Sebaste, omorâţi sub Liciniu, şi ei fii ai aceluiaşi sângeros, după tradiţia romană. Şi nu sunt doar ei. Numeroşi soldaţi romani, deşi instruiţi pentru război, au ales calea martiriului odată ce au descoperit creştinismul.
Ce a adus creştinismul atât de radical, încât să transforme aceste maşinării umane de ucis în oameni gata să abandoneze orice violenţă şi să devină martiri? Odată cu venirea creştinismului, imaginea soldatului a fost transformată radical. Dacă în lumea păgână eroul era cel care învingea prin sabie, în viziunea creştină adevăratul biruitor era cel care îşi dăruia viaţa pentru credinţă. În locul victoriei obţinute prin sângele altora, martirii-soldaţi ai creştinismului şi-au câştigat gloria prin propriul sânge vărsat, nu pentru a cuceri, ci din dorinţa de a mărturisi credinţa în Cristos cel înviat.
Transformarea soldatului păgân în martir creştin reflectă schimbarea profundă adusă de evanghelie: puterea nu mai stă în forţa fizică, ci în statornicia credinţei. Adevăratul erou nu este cel care cucereşte, ci cel care se jertfeşte. Sfântul Paul, folosind imagini din viaţa militară romană, lansează o serie de îndemnuri foarte bune pentru orice creştin. De pildă, să îmbrace "armura lui Dumnezeu" (Efeseni 6), sau să lupte "lupta cea bună a credinţei" (1Timotei 6), ori să îşi păstreze credinţa ca un scut.
Încă din primul veac creştin avem astfel de exemple. Primul creştin dintre păgâni a fost un soldat roman - Cornelius. Tradiţia vorbeşte şi despre un alt soldat, la fel de celebru din acel veac. Marele sculptor Bernini ne-a dăruit în Bazilica "Sfântul Petru" imaginea lui Longinus, centurionul roman care a străpuns cu suliţa coasta lui Cristos pe cruce, convertit apoi la creştinism. Ironia face ca un soldat al Romei, care a fost parte din drama Golgotei, să devină unul dintre primii mărturisitori ai lui Cristos.
Exemplele pot continua la nesfârşit. Numele acestor soldaţi convertiţi, care au lăsat armele pentru evanghelie, urmând îndemnul cristic de a nu scoate sabia, au intrat în tradiţia europeană. Eroi precum sfinţii Gheorghe, Sebastian, Adrian sau Mauriciu au fost cinstiţi de sute de mii de familii, copiii primind numele lor în toate limbile continentului.
Dar povestea nu se termină în vremurile de prigoană ale antichităţii. Fiii lui Marte au continuat să existe. Oameni duri, gata să ucidă pentru victorie, gata să prade şi să doboare orice inamic, şi-au găsit o nouă viaţă privind spre Calvar. E cunoscută povestea Sfântului Ignaţiu de Loyola, un brav soldat basc, rănit grav într-o bătălie şi care, în timp ce îşi vindeca rănile, a descoperit acea "glorie mai mare" - nu cea din bătălii, ci aceea pentru care chiar merită să lupţi, să trăieşti şi chiar să mori -, gloria lui Dumnezeu.
În zilele zeului războinic, creştinii sunt chemaţi la o altfel de biruinţă - asupra răului din interiorul nostru. Mai mult, debutând şi perioada Postului Mare, avem o chemare în plus de a ieşi la luptă, la luptă cu propriile slăbiciuni, pofte, porniri, pentru a ne întâlni pregătiţi cu Isus Cristos cel înviat.
