Pagină realizată de pr. Felician Tiba
Multe lucruri nu mi-au plăcut la părinţii mei atunci când eram mică, mai ales la tata. Spre exemplu, observam cum uneori o umilea pe mama de faţă cu noi, copiii.
Modalitatea în care i se adresa, serviciile pe care i le cerea, faptul că uneori se întorcea acasă îmbuibat de alcool, toate acestea şi multe altele au făcut din mama o femeie "bărbătoasă", o femeie care nu s-a oprit din a ne oferi fiecăruia ceea ce considera că ni se cuvine, chiar dacă aceasta a costat-o încă o jumătate de serviciu în plus pe lângă cel pe care îl avea de obicei, fără a mai aminti şi de muncile specifice dintr-o casă.
Tata se mulţumea cu un serviciu la care, e adevărat, mergea la timp şi pe care îl făcea cu responsabilitate, dar la întoarcerea spre casă obişnuia să se oprească într-un loc cu prietenii, consuma alcool şi, întorcându-se, îşi vărsa tot amarul pe mama şi uneori şi pe noi, ceea ce nu mi-a plăcut şi pot să spun că m-a făcut "dură" cu băieţii. În mintea mea se formase deja această părere generală despre băieţi, despre bărbaţi în general: "Toţi sunt la fel!" Nu exista în viziunea mea posibilitatea ca măcar unul să fie diferit, toţi erau la fel, pentru că tata pentru mine era sinteza a tot ceea ce însemna această categorie de oameni, e adevărat, voită de Dumnezeu, dar pe care, cel puţin în viziunea mea, îi crease greşit. Şi chiar îmi spuneam: "Eh, mai greşeşte şi Dumnezeu, dar îl iert!"
Acest mod de a fi al tatălui meu şi răspunsul pe care îl dădea deseori mama mea, şi anume că nu spunea nimic, deci răspundea fără să răspundă, m-a pus pe gânduri. Cum putea ea să îndure toate acestea fără să răspundă măcar într-un anumit fel? Îndura, "încasa" şi mergea mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aceasta nu încăpea în mintea mea de copil şi mai apoi de adolescentă, cu atât mai puţin de tânără. Începusem să nu o mai înţeleg şi, recunosc, mi-aş fi dorit să pătimească şi mai mult, poate că aşa avea să-şi vină în fire şi să-şi dea seama că nu e bine ceea ce i se întâmpla. Uneori, o priveam fără ca ea să ştie, mai ales după câte un episod de umilinţe din partea tatălui, şi o vedeam fără reacţie, or aceasta mă scotea din minţi.
Egalitate, aceasta mi-am zis de fiecare dată când se întâmpla ca tata să o umilească pe mama. Între bărbat şi femeie, între soţ şi soţie trebuie să fie egalitate! Mă voi bate pentru aceasta, voi face din acest proiect dezideratul vieţii mele şi nu mă voi căsători niciodată cu un băiat care nu acceptă să fim egali.
Recunosc, m-am bucurat mult când şi din Occident a început să vină şi spre noi acest curent al egalităţii de şanse, al egalităţii dintre bărbat şi femeie. Nu puteam să mai suport ca tot ceea ce am văzut între tata şi mama să mi se întâmple şi mie. Trebuia combătut cu toate puterile şi cu toate mijloacele posibile.
Timpul însă a trecut, eu am crescut, a început să-mi placă şi mie de câte un băiat, iar cel care a avut curajul să-mi ceară mâna, după multă "teorie", m-a convins să ne şi căsătorim.
Vă puteţi închipui cum am intrat eu în căsătorie, cu ce ideal şi mai ales cu ce temeri. Dacă şi el va fi ca tata? Dacă şi el mă va umili aşa cum tata a umilit-o pe mama?
Încă de la început am militat pentru egalitate. Încă de la început i-am spus că pregătitul mâncării, spălatul vaselor, curăţenia în casă, spălatul rufelor, schimbatul copiilor etc. nu sunt doar munci specifice femeii, ci trebuie să le facem deopotrivă amândoi, ceea ce am şi făcut.
Problema însă nu era la el, ci era la mine. Eu nu aveam cum să fiu egală cu el niciodată, aşa cum nici el nu putea fi egal cu mine. Pentru că a fi egali trebuia ca eu să fiu el, iar el să fie eu, ceea ce fizic vorbind era imposibil!
Am înţeles atunci că nu "egalitatea" este soluţia, ci complementaritatea. Noi trebuie să ne completăm unul pe altul, aşa cum fără să ştiu a încercat să facă mama: tata consuma alcool şi era cum era, ea nu consuma şi era diferită, ducea familia înainte. Mai mult decât atât, ce ar fi putut să facă? (Daniela)
