de Vlad Ropotică
În primăvara anului 1953, ziarele din Răsăritul Europei se umpleau de titluri care mai de care mai bombastice. "A murit părintele popoarelor..." scria Scânteia. Alţii invocau devotamentul pentru oamenii simpli şi pentru pacea celui dispărut. O figură de bunic blând şi dulce care ne adusese liniştea tuturor. Dar cine era răposatul plâns de ţări întregi? Nimeni altul decât tovarăşul Iosif Stalin, unul dintre cei mai sângeroşi dictatori din istoria planetei.
Acum, iată stăm şi privim spre figura Papei Francisc, un chip deja intrat în istoria bimilenară a Bisericii. Şi este în noi tentaţia de a folosi cuvinte mari, de a spune lucruri care să sune memorabil. Din păcate, ar putea suna ca la tovarăşul Stalin. Şi în loc să facem bine, ne-am putea trezi că sună totul gol. De aceea, aş vrea să privesc dintr-un colţ personal la cine a fost, de fapt, Papa Francisc. Şi să-mi răspund, cine a fost el pentru noi, pentru mine?
În iarna anului 2016, dintr-o vacanţă ce părea liniştită priveam ecranul televizorului unde, ca în fiecare an, în seara de ajun al Crăciunului, de la Vatican se transmitea Sfânta Liturghie. Însă acel moment a fost definitoriu pentru mine, pentru familia mea, pentru prezentul şi viitorul nostru. Omilia Sfântului Părinte a făcut trimitere la gusturi - la gustul tristeţii, la gustul speranţei, la adevăratul gust al Crăciunului, adus de Isus. Un gust care parcă lipsea, un gust de care duceam lipsă. Un cutremur interior, de neînţeles atunci, a făcut ca drumul vieţii noastre să se schimbe dramatic şi următorul Crăciun să ne găsească în Biserică, parte a marii familii a lui Dumnezeu.
Ştiu... capcana cuvintelor mari, a titlurilor virale, nu ne părăseşte aşa uşor. Liderii lumii s-au înghesuit încă din primele ceasuri să dea diferite perspective pontificatului lui Francisc. Unii cu mai mult talent, alţii doar prin clişee. Pentru mine, două lucruri vor rămâne în minte şi în suflet pentru totdeauna când mă voi gândi la cel care a fost papa.
Primul este dat de senzaţia palpabilă aproape de uman. De la frica sa, exprimată în rugăciune, de a nu suferi dureri prea mari în pragul morţii, până la urările de poftă bună de la finalul rugăciunii Angelus, sau acel "non dimenticare di pregare per me" ajuns deja clasic, papa transmitea prin orice vorbă şi gest că e om. Nu avea o problemă să recunoască faptul că greşeşte. Că oboseşte, că se enervează, că face erori în comunicare, că e păcătos, că merge la spovadă, că are temeri şi pasiuni, că este om.
Al doilea lucru memorabil este legat de o senzaţie trăită din când în când. O senzaţie ce poate părea nelalocul ei, mai ales în contextul în care ne declarăm necondiţionat admiraţia faţă de cel care a fost, şi anume, senzaţia de deranj. Unele cuvinte, unele gesturi, unele lucruri spuse sau nespuse, prin care nu ne mai simţeam confortabil. Care deranjau. Or tocmai această senzaţie cred că nu ar trebui să fie uitată. E ceea ce Duhul Sfânt ne aduce adesea, un disconfort care să ne scoată din comoditate, egoism, certitudini şi să ne împingă spre ceilalţi.
Adunând cele două perspective - disconfortul util - care ne conduce spre semeni, spre cei care suferă, spre migrant şi spre străin, spre sărac şi necreştin, alături de o umanitate simplă, caldă, asumată, ne rămâne imaginea unui lider care mi-a şi ne-a zguduit lumea. Cuvintele mari şi complicate nu au fost armele lui Bergoglio. Ale lui au fost cuvintele simple, directe, acea apropiere, familiaritate, căldură umană care se apropie fără a te invada. Pentru toate, nu pot spune acum decât atât: Mulţumesc, Papa Francisc!
