de pr. Ioan Balan
Oriunde am cotrobăi prin lume, orice am face şi întreprinde, mereu ne vom întoarce acasă în vizită la cei dragi în căutare de îmbrăţişare spre veşnicie. Încă din pântecele mamei am învăţat să ne prindem cu inima de cea care ne-a dat viaţă. Sunt oameni de care ne-am prins cu emoţii şi sentimente calde în dansul inimii care prin tic-tacul său negreşit ne ţine împreună în firul încâlcit al anilor sublunari.
Ne prindem cu repeziciune unul de altul în hora vieţii şi ne ţinem strâns de cel din dreapta şi din stânga, dar, când se termină muzica, legăturile braţelor noastre se dezleagă şi fiecare dansator îşi continuă singur drumul pe caldarâmul obişnuit al timpului. Ne plac oamenii. Îndrăgim oamenii. Iubim oamenii. Şi de cele mai multe ori ne ţinem strâns de ei; unora nu le-am mai da drumul niciodată. Uităm că oamenii sunt doar oameni şi câteodată abandonează, ne întorc spatele, ne trădează, se fac că nu ne mai cunosc şi atunci... ne doare straşnic şi trupul, dar mai ales sufletul. Oamenii nu se schimbă cu timpul, dar cu timpul descoperim cine sunt cu adevărat.
Ne place să ne facem planuri; uneori chiar trebuie să ne ţesem planuri pentru a putea birui în viaţă. Fără un target, personal sau comunitar, nu avem şansa izbânzii, nu putem urca pe podium, nu ne putem ridica atunci când am experimentat căderea. Nimic nu merge fără un program. Şi în această direcţie uităm că atât planul, cât şi targetul se pot anula. Nu ne putem ţine strâns mereu de ele, pentru că ele se modifică atât de des. Nu au stabilitate.
Omul, prin funii fine de atenţie şi respect, interes şi obligaţie, se ţine strâns legat de ceilalţi, de prezent, de un munte, de şcoală, de serviciu..., dar uită că şi funiile se slăbesc şi se rup. Şi atunci omul este rănit.
Pe pământul scăldat în soare cultivăm adesea visuri la cotele cele mai înalte ale simţămintelor inimii; visăm propriile idealuri adăpându-le cu propriile lacrimi şi picături de sudoare. Câteodată nu ţinem cont că şi visurile se pot frânge!
Dar de fiecare dată când ne ţinem strâns de Dumnezeu prin rugăciune, izbutim să fim noi înşine, reuşim să îndepărtăm furtunile negricioase ale problemelor. El este stânca aceea care nu se mişcă, nu se lasă clătinată de nimeni şi nimic. Doar ţinându-ne strâns de Dumnezeu vom reuşi să fim oameni împliniţi trupeşte şi sufleteşte. Altă cale de succes nu există!
