Pagină realizată de pr. Felician Tiba
Să nu mai vrea să meargă la Liturghie... M-aş fi aşteptat la orice din partea lui, dar nu la o astfel de "convocare".
Am crescut într-o familie frumoasă, cu mulţi fraţi şi cu doi părinţi care ne-au transmis credinţa prin simplitatea vieţii lor. Nu a fost duminică lăsată de la bunul Dumnezeu să nu fi mers la Sfânta Liturghie. Iar în Postul Mare sau în Advent, alături de alte zile din timpul anului, la fel, cu mic cu mare eram la biserică. Poate că insistau cu privire la momentul trezirii, dacă Liturghia era dimineaţa, dar nu-mi amintesc să fi insistat dacă era în timpul zilei. Se mergea şi atât! Şi nu doar că se participa la Liturghie, dar trebuia să şi reţinem din predică sau din lecturile care se citeau.
Când am crescut şi am avut familia mea, aşa cum am învăţat acasă, la fel mi-am propus să procedez cu soţul şi copiii.
În privinţa soţului nu a fost o problemă. Încă din timpul prieteniei noastre şi apoi al logodnei ne-am decis să nu intrăm în viaţa de familie fără să clarificăm care este rolul lui Dumnezeu în viitorul nostru stil de viaţă. Surpriza însă nu a întârziat să apară...
Avem trei copii şi, începând cu cel mai mare, i-am purtat alături de noi la fiecare Liturghie la care am participat. Am înţeles că nu puteam să-i lăsăm să meargă singuri la biserică, dar, dacă mergeam şi noi, obligatoriu nu puteam să-i fi lăsat acasă, aşa că i-am luat încă de mici la Sfânta Liturghie. Şi chiar le ceream ceea ce ne cereau şi părinţii noştri, să ne spună din predică sau din lecturile care se citeau.
Când a împlinit 18 ani şi după ce i-am organizat o aniversare frumoasă, fiul cel mai mare ne-a surprins, ne-a "băgat" în şedinţă.
"Mamă, tată, începând de astăzi, a spus el, decid eu dacă merg la Liturghie sau nu. Dacă până acum m-aţi forţat să merg invocând că aşa vi s-a făcut şi vouă, de astăzi, cu tot respectul pe care vi-l port, decid eu ce să fac. Şi nu numai cu privire la Liturghie, ci în tot ceea ce ţine de viaţa mea!"
Am rămas fără cuvinte, mai ales că auzeam din gura lui: "În tot ceea ce ţine de viaţa mea." Oare conştientiza ceea ce spune sau a spus doar influenţat de anumiţi prieteni? Era conştient că în acel context fără ajutorul nostru nu putea să se descurce? Nu cumva pretindea prea mult?
Ne-a durut mult decizia lui, mai ales că venea după ce abia îi organizasem aniversarea zilei de naştere. Dacă ne-ar fi spus înainte, măcar nu-i mai organizam o aşa frumoasă sărbătoare!
Ştiam prea bine că era influenţat, dar ce puteam face?
Un nod mare mi s-a pus în gât şi abia îmi stăpâneam lacrimile. Soţul respira profund, semn că era foarte nervos, dar voia să pară stăpân pe situaţie. Într-un final am decis să răbufnesc: "Dacă tu ai decis aşa, te vom respecta, dar am şi eu o rugăminte: decide tu şi cu privire la banii pe care o să-i cheltuieşti de aici înainte, cu privire la mâncarea pe care o mănânci, la hainele pe care o să le îmbraci, la apa pe care o foloseşti, la căldura pe care o s-o ai în cameră, decide nu doar cu privire la Dumnezeu, ci şi cu privire la resursele pe care o să le foloseşti să mergi înainte în viaţă!" Şi a izbucnit în plâns...
A recunoscut că a ascultat mai mult de prietenii pe care între timp şi-i făcuse decât de părinţii pe care Dumnezeu îi oferise. Şi a continuat să asculte...
