Prelucrare de pr. Felician Tiba
Ceea ce te-au învăţat părinţii de mic, aceea îţi va rămâne pentru tot restul vieţii. Este convingerea pe care am avut-o dintotdeauna, dar pe care am experimentat-o mai ales atunci când am început să merg la şcoală.
Mică fiind, părinţii mi-au spus mereu că nu e bine să folosesc cuvinte urâte, să nu vorbesc urât de prietenii mei, să îi respect pe cei mai mari salutându-i, să nu lovesc animalele, să nu arunc mizerie pe stradă, într-un cuvânt, să fiu educată, să mă las educată, convinsă fiind că mama şi tata îmi vor mereu binele şi că tot ceea ce mă învaţă ei îmi va fi mereu de folos în viaţă.
În acest context, cred că eram prin clasa a V-a, când o colegă de clasă, într-o zi, a folosit un cuvânt foarte urât. Ştiam că este urât, deoarece, după ce l-a pronunţat, s-a uitat în jur să vadă dacă a auzit-o cineva şi a spus: "Scuze!"
Noi o cunoşteam ca fiind o colegă bună, care învăţa bine, dar nu ştiam că provenea dintr-o familie cu probleme. Tatăl său consuma alcool, iar mama adesea îl înjura şi îl blestema. Săraca noastră colegă, ce să înveţe dacă avea în faţă o astfel de scenă? Prin urmare, am decis să "intru" în scenă!
"Ştii, am luat-o eu deoparte pe colegă, ceea ce ai spus adineaori nu este frumos, mai ales că noi încă suntem mici şi de multe ori nici nu ştim ce înseamnă vorbele pe care le folosim..."
"Ba da, ştiu ce înseamnă, a continuat ea, aud această vorbă aproape în fiecare zi la mama mea atunci când i-o spune tatei. Ştiu foarte bine ce înseamnă." Şi a izbucnit în plâns...
Am înţeles atunci cât de greu îi vine să aibă astfel de părinţi şi personal i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că ai mei erau atât de diferiţi. Ea, de la cine să înveţe?! (Ana-Maria)
