Speranţa este mereu un proiect comunitar. Să ne gândim un moment la măreţia mesajului din acest an de har: suntem invitaţi toţi - cu adevărat toţi! - să reîncepem, să-i permitem lui Dumnezeu să ne ridicăm, să lăsăm să ne îmbrăţişeze şi să ne inunde de milostivire. Se împletesc în toate acestea dimensiunea personală şi cea comunitară. Pornim în călătorie împreună, facem pelerinajul cu atâţia fraţi şi surori, trecem împreună prin Poarta Sfântă.

Jubileul ne aminteşte că aceia care devin făcători de pace "vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu" (Mt 5,9). Şi astfel ne deschide la speranţă, ne indică exigenţa unei comunicări atente, blânde, reflexive, capabile să indice căi de dialog. De aceea vă încurajez să descoperiţi şi să relataţi multele istorii de bine ascunse printre pliurile cronicii; să-i imitaţi pe căutătorii de aur, care în mod neobosit dau prin ciur nisipul în căutarea pepitei minuscule. Este frumos a găsi aceste seminţe de speranţă şi a le face cunoscute. Ajută lumea să fie un pic mai puţin surdă la strigătul celor din urmă, un pic mai puţin indiferentă, un pic mai puţin închisă. Să ştiţi să dezgropaţi scânteile de bine care ne permit să sperăm. Această comunicare poate ajuta să se ţese comuniunea, să ne facă să ne simţim mai puţin singuri, să redescoperim importanţa de a merge împreună.

Iubiţi fraţi şi surori, în faţa cuceririlor ameţitoare ale tehnicii, vă invit să aveţi grijă de inima voastră, adică de viaţa voastră interioară. Ce înseamnă aceasta? Vă las câteva căi.

A fi blânzi şi a nu uita niciodată faţa celuilalt; a vorbi inimii femeilor şi bărbaţilor în slujba cărora desfăşuraţi munca voastră.

A nu permite ca reacţiile instinctive să conducă a voastră comunicare. A semăna mereu speranţă, şi atunci când este greu, şi atunci când costă, şi atunci când pare că nu aduce rod.

A da spaţiu încrederii inimii care, ca o floare firavă, dar rezistentă, nu moare în faţa intemperiilor vieţii, ci îmboboceşte şi creşte în locurile cele mai negândite: în speranţa mamelor care în fiecare zi se roagă pentru a-i revedea pe fiii lor întorcându-se din tranşeele unui conflict; în speranţa taţilor care migrează printre mii de pericole şi peripeţii în căutarea unui viitor mai bun; în speranţa copiilor care reuşesc să se joace, să zâmbească şi să creadă în viaţă chiar şi printre molozurile războaielor şi pe străzile sărace din "favelas".

A fi martori şi promotori ai unei comunicări care nu este ostilă, care să răspândească o cultură a îngrijirii, să construiască punţi şi să pătrundă în zidurile vizibile şi invizibile din timpul nostru.

A relata istorii impregnate de speranţă, având la inimă destinul nostru comun şi scriind împreună istoria viitorului nostru.

(Din Mesajul Papei Francisc pentru a 59-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale)