Biserica este misionară (III)
de pr. Florin-Petru Sescu
Continuăm seria articolelor în care aş dori să descoperim împreună răspunsul la două întrebări fundamentale: De ce este Biserica misionară? şi Cum poate fi ea misionară?
Mons. Simon Lourdusamy, fost prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, spunea: "Bisericile tinere aşteaptă de la noi un exemplu autentic de viaţă creştină, conform spiritului fericirilor. Cu toate acestea, în lume există o mare lipsă de coerenţă între credinţa pe care o mărturisim şi viaţa pe care o trăim. Frumuseţea credinţei creştine transpare clar din conţinutul evangheliei, dar de cele mai multe ori conduita noastră contrazice adevărul mărturisit. Această discrepanţă, între credinţa şi viaţa noastră, constituie un mare obstacol în calea răspândirii evangheliei. Gandhi spunea: «Când citesc evanghelia, îmi doresc să devin creştin, dar când îi privesc pe creştini, prefer să rămân ceea ce sunt»."
Aceste cuvinte vin să întărească cele spuse în articolul precedent: "Prima şi cea mai însemnată datorie a lor (a creştinilor) pentru răspândirea credinţei este trăirea profundă a vieţii creştine" (Ad gentes, nr. 36). Nu există o cale mai bună şi mai eficientă decât mărturia vieţii. În enciclica Redemptoris missio, Sfântul Ioan Paul al II-lea afirma că "mărturia vieţii creştine este forma cea dintâi şi de neînlocuit a misiunii: Cristos, a cărui misiune o continuăm, este martorul prin excelenţă (Ap 1,5; 3,14) şi modelul oricărei mărturii creştine". Creştinul trebuie să conştientizeze că, dacă această datorie este ignorată sau neglijată, atunci întreaga activitate misionară are de suferit. Dorinţa arzătoare a lui Dumnezeu a fost şi este aceasta: ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului şi să se mântuiască prin singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Cristos Isus, care s-a dat pe sine însuşi ca răscumpărare pentru toţi (cf. 1Tim 2,4-6). Dacă Isus Cristos - Fiul lui Dumnezeu, prin natura divină, şi frate al nostru, prin natura umană - a venit pe pământ pentru a împlini voinţa Tatălui, pentru a-i răscumpăra pe oameni şi pentru a-i face fii adoptivi, atunci datoria creştinului, a fiului adoptiv, este aceea de a urma exemplul lui Isus Cristos. Asemenea lui Cristos, creştinul împlineşte voinţa Tatălui atunci când duce vestea mântuirii la toţi oamenii, când îi apropie pe fraţii săi de Dumnezeu. Acest lucru trebuie să îl facă atât prin mărturia cuvintelor, cât şi prin mărturia vieţii.
Revenind la cuvintele Monseniorului Lourdusamy, coerenţa dintre frumuseţea credinţei mărturisite şi conduita vieţii creştine nu este un rezultat imediat şi neprecupeţit al sacramentului Botezului sau al Mirului. Chiar dacă aceste două sacramente imprimă un caracter de neşters, chiar dacă ele oferă harurile necesare pentru mântuire şi mărturisirea credinţei, ele cer din partea creştinului o colaborare continuă şi o neîntreruptă reînnoire a focului misiunii.
Focul misiunii este aprins la Botez, atunci când cel botezat devine fiu al lui Dumnezeu, şi este înflăcărat la Mir, atunci când cel botezat devine conştient de înfiere prin revărsarea Duhului Sfânt. Acest foc nu poate rezista însă fără implicarea fiului, a celui botezat. Mai exact, focul misiunii poate fi întreţinut numai atunci când creştinul se implică în educaţia creştină; când este prezent şi atrage şi pe alţii la Sfânta Liturghie; când participă la viaţa sacramentală a comunităţii şi susţine evlavia populară; când participă şi susţine momente de formare şi cateheză. Dacă în trecut viaţa de credinţă şi pastoraţia erau tratate în optică de conservare, având în vedere că educaţia se desfăşura într-un mediu creştin, astăzi mediul este schimbat. Interpretând mai profund cuvintele Conciliului Vatican II - "Biserica care trăieşte în timp este prin natura sa misionară, întrucât din misiunea Fiului şi din misiunea Duhului Sfânt îşi trage originea, conform planului Tatălui" (Ad gentes, nr. 2) -, se simte mai mult urgenţa de a aprinde focul misionar în creştini, în fii, deoarece planul Tatălui încă nu s-a încheiat.
