de Vlad Ropotică
Zilele calde de vară vin cu o atmosferă generală de exuberanţă, distracţie şi veselie. Copiii au vacanţă, adulţii concediu şi toată lumea este îndemnată să se bucure. Să ne bucurăm de soare, de mare, de odihnă sau de relaxare. Şi în mediul religios se vorbeşte intens despre bucurie. Auzim adesea acest imperativ "Bucură-te!" sau în forma sa de plural "Bucuraţi-vă!". Dar ce înseamnă să te bucuri? Ce e bucuria? E o stare, o alegere, o emoţie de moment?
Filozofii greco-romani dădeau, acum mai bine de două milenii, definiţii prin negare. Epicur spunea că bucuria este lipsa durerii şi a grijilor. Stoicii vedeau bucuria posibilă în absenţa pasiunilor intense. Controlul strict al patimii aduce bucuria. Marcus Aurelius vede în armonia om-natură-raţiune sursa bucuriei.
Dar ce cred creştinii despre bucurie? Mai ales că folosesc adesea cuvântul. Şi dacă ideile filozofilor antici sunt logice, clare şi frumoase, ideile creştinilor sunt parcă ciudate şi pe dos. În faţa mulţimilor, pe munte, Isus rosteşte cel mai cunoscut discurs al său. Îl deschide cu celebrele fericiri. Toate par anapoda - fericirea vine din sărăcie, lacrimi, pacifism şi chiar persecuţie. La final, parcă pentru a pune cireaşa pe tort, Cristos dă verdictul - în ciuda a toate acestor suferinţe, voi aveţi ceva de făcut - "Bucuraţi-vă!".
Şi pentru a confirma mesajul Maestrului, discipolii săi îi urmează porunca. Şi imediat după Rusalii îi vedem arestaţi, bătuţi, ameninţaţi, închişi. Care a fost atitudinea primilor creştini în faţa acestui tratament? "Iar ei au plecat din faţa Sinédriului bucuroşi pentru că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru numele lui [Isus]" (Fap 5,41). Fanatism! Aşa ar putea suna acuzaţia unui observator secular. Cum să te bucuri în asemenea situaţii? Doar nu spunea Epicur că bucuria este rodul absenţei durerii? Cum să scrii un "Jurnal al fericirii" în adâncul temniţei? Absurd!
Nu, creştinii nu sunt fanatici şi nici absurzi. Nu suferinţa este cea care produce bucuria. Nu avem de-a face cu un soi de masochism spiritual. Este ceva mai mult de atât. Creştinul se bucură în necaz şi nu de necaz. Pentru că dincolo de ceaţa suferinţei, spre deosebire de alţi oameni, creştinii văd realitatea lui Dumnezeu, văd viitorul, văd peste pragul Împărăţiei.
Sfântul Augustin numeşte această atitudine "gaudium de veritate" - bucuria adevărului. Acel adevăr care nu se opreşte în primul obstacol, ci merge până la capăt. Astfel, se deschide sufletului omenesc posibilitatea bucuriei supreme - viziunea beatifică, aşa cum o numeşte Sfântul Toma de Aquino - acea bucurie de a-l contempla pe Dumnezeu. Şi, da, această viziune nu este posibilă prin simpla emoţie umană. Ea este, în cuvintele Sfântului Paul - un fruct, un rod al lucrării Duhului Sfânt, un rezultat al credinţei.
Sau, aşa cum afirmă Jean-Luc Marion, un răspuns la darul lui Dumnezeu. Teologul francez chiar spune despre bucurie că are un "caracter euharistic", deschizându-se în om prin primirea lui Dumnezeu. Întorcându-ne la Augustin, este acea clipă în care inima se odihneşte în Dumnezeu, după toată neliniştea ei. Scrisoarea către Evrei ne deschide o perspectivă şi mai clară a bucuriei creştine. "Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraón, alegând mai degrabă să sufere cu poporul lui Dumnezeu, [...] pentru că avea privirea aţintită spre răsplată" (Evr 11,24-26).
Suferinţa temporară, bucuria eternă. Este posibilă o astfel de bucurie? Da, dar nu printr-o lege oarbă a compensaţiei, ci prin acea umplere a golului din suflet cu Dumnezeu. Blaise Pascal intuia corect - aici nu raţiunea aduce bucuria, ci raţiunile inimii, paradoxale şi de neînţeles, dar mereu în căutarea bucuriei ca dar divin.
