Gustul veşniciei

de pr. Felix Roca

Cu dorinţa de a descoperi modul în care speranţa luminează unele aspecte ale vieţii noastre, în numărul trecut am urmărit legătura dintre speranţă şi propria identitate, pornind de la convingerea că această virtute poate contura răspunsul la întrebarea: "Cine sunt eu?". De data aceasta ne oprim asupra speranţei care dă un sens la ceea ce facem, la acţiunile noastre.

Fundalul veşniciei

Isus Cristos ne-a învăţat că tot ceea ce facem trebuie să aibă în fundal veşnicia. Toate cuvintele şi gesturile sale erau impregnate de veşnicie, deoarece izvorau dintr-o inimă plină de iubire, dăruiau iubire şi îndemnau la iubire. Tocmai de aceea ofereau poporului o speranţă de nedescris. După exemplul lui Cristos, noi toţi suntem chemaţi nu doar să facem lucruri, ci să facem lucrurile cu o valenţă veşnică. Ceea ce face ca acţiunile noastre să devină veşnice este iubirea. O învăţătoare, un profesor, un medic, un constructor, un IT-ist etc. care îşi fac cu iubire meseria, deci cu cinste şi competenţă, fac lucruri veşnice, deoarece tot binele pe care îl fac rămâne în inima lui Dumnezeu.

De multe ori facem lucruri, îndeplinim acţiuni şi atât. Alteori facem lucrurile urmărind un interes, care pare să fie chiar foarte rezonabil. Mă căsătoresc, deoarece îmi este teamă să nu rămân singur, mă fac preot ca să am o anumită vizibilitate, caut un loc de muncă în domeniul informaticii, pentru că se plăteşte bine etc. Nu sunt atitudini total greşite, dar nu au gustul veşniciei! Sfântul apostol Paul ne îndeamnă: "Orice faceţi să faceţi din inimă, ca pentru Domnul, şi nu ca pentru oameni" (Col 3,23).

Veşnicia începe astăzi!

Cum ne ispiteşte Cel Rău în privinţa aceasta? Vrea să ne convingă de faptul că toate lucrurile au un sfârşit şi, deci, nu merită, nu are niciun sens să te chinui să faci lucrurile bine şi, mai ales, cu iubire. Ispita este aceea de a trăi de pe o zi pe alta, căutând în toate maximum de avantaje personale. Însă un astfel de mod de viaţă nu poate decât să afunde într-o mlaştină a egoismului care nu duce decât spre dezamăgire şi nemulţumire.

O altă ispită poate fi aceea de a amâna angajamentele importante ale vieţii şi, astfel, de a face lucrurile cu jumătate de măsură. Curajul de a trăi tinereţea în prietenie cu Cristos are gustul veşniciei. Ideea de "a mă bucura de viaţă" şi de a lăsa trăirea credinţei la bătrâneţe poate fi o "molie" care să devoreze viaţa sufletului; decizia de a încheia o căsătorie are gustul veşniciei, convieţuirea ar putea să fie măcinată de orizontul strâmt al lucrurilor trecătoare; bucuria de a da naştere copiilor are gustul veşniciei, amânarea poate eroda legătura de iubire etc. Ar fi bine să ne fie clar un lucru: veşnicia începe astăzi!

Curajul de a face

Într-un fel generaţia tânără din aceste timpuri are o carenţă în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor, îndeplinirea angajamentelor, perseverenţa în îndeplinirea responsabilităţilor. La această situaţie contribuie modalităţile nepotrivite de încurajare (în familie şi la şcoală) care duc la pasivitate şi resemnare ("Eşti cel mai bun!", "Cine mai e ca tine?", "Nu te ocupa cu aceasta! Nu e pentru nivelul tău!" etc.). În locul laudelor aduse copiilor, adolescenţilor şi tinerilor pentru calităţile înnăscute (oricât sunt ele de importante) este de preferat să fie evidenţiate eforturile făcute pentru a atinge un obiectiv ("Bravo! Ai făcut foarte bine lucrul acesta!", "Felicitări pentru ceea ce ai făcut, dar poţi mai mult!", "Ai greşit, însă ai învăţat ceva important din aceasta şi data viitoare va fi mai bine!"). O astfel de atitudine ajută generaţiile tinere să dorească să facă lucruri, să întreprindă acţiuni, iar aceasta le întăreşte stima de sine şi îi ajută să privească viitorul cu mai multă speranţă.