Prelucrare de pr. Felician Tiba
Îmi amintesc şi astăzi prima mea ieşire de "om mare"! Priveam în jur şi auzeam pe foarte mulţi prieteni mai mari cum foloseau tot felul de expresii vulgare, ca să nu zic de-a dreptul urâte, chiar înjurături, însă, ceea ce mi se părea ciudat, chiar păreau interesanţi! Şi trebuie să o spun, abia aşteptam să fiu şi eu ca ei! În primul rând, îmi doream să cresc mai mare şi apoi să folosesc şi eu acele expresii care îţi dădeau o stare de "om realizat", de stăpân pe sine. Şi a venit vremea!
Începusem treptat. Mai întâi mi-am introdus în vocabular mici expresii "inofensive", doar cât să par că sunt în "formare". Şi trebuie să o spun: "Mă simţeam deja alt om". Au urmat şi altele, de data aceasta mult mai "sonore" şi chiar cu aspect "religios"! Era ceea ce aşteptam de mult!
Într-o zi, fără să-mi dau seama, în spatele meu se afla mama. Iar eu am început a "zice"... şi ziceam, şi ziceam, iar ea se uita la mine ca şi cum aş fi fost dintr-o altă piesă. Nu mă recunoştea.
Astăzi cred şi eu că a deranjat-o, ea mereu m-a învăţat să vorbesc frumos şi chiar mi-a spus să fiu atent la prietenii care vorbesc urât, să nu cumva să-i imit. Iar eu, fără să ştiu că mă asculta, mi-am dat drumul la întreg "repertoriul".
Ce-am primit atunci nu e demn de amintit aici, dar ştiu un singur lucru, că de atunci până astăzi nu am mai folosit niciodată vreun cuvânt urât, nici măcar la nervi. Chiar aşa, de ce să vorbesc urât? Dacă vorbesc frumos, oare nu cumva sunt frumos?! (Daniel)
