Pagină realizată de pr. Felician Tiba
Încă mai am în memorie urarea din noaptea de revelion, făcută cu atâta solemnitate de către soţul meu, alături de prieteni şi de cei din familie: "La mulţi ani! Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acest nou an pe care, fără vrednicia noastră, îl primim ca dar! Cerem iertare pentru cel care s-a scurs şi în care nu ştiu dacă ne-am comportat mereu aşa cum ar fi voit Dumnezeu!"
După ce au trecut acele zile frumoase şi pline de sărbători, am ţinut să discutăm despre această expresie frumoasă, dar pe care eu am voit să o nuanţez cu o părere personală. "Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acest nou an pe care, fără vrednicia noastră, îl primim ca dar!" E adevărat că fiecare an e un dar de la Dumnezeu şi că îl primim fără vrednicia noastră, este încă un an în plus în care să lucrăm la mântuirea noastră, dar şi să ne bucurăm împreună unii de alţii. Însă nuanţa pe care am voit să o adaug este că, în realitate, orice an oferit în plus de Dumnezeu pentru a rămâne aici pe pământ este un an în minus în care ar fi trebuit să fim cu el, în împărăţia sa.
"Nu înţeleg, mi-a spus soţul! Tu vrei să nu mai fii în această lume? Vrei să ne părăseşti? Să ne laşi cu toate greutăţile acestea pământeşti? Nu ţi se pare că eşti egoistă? Ştiu, vrei să scapi de noi! Înseamnă că suntem o povară pentru tine. Ce-or să spună copiii când o să audă ceea ce ai zis?"
"Hm, mult fum pentru nimica, mi-am zis eu! De ce trebuie să o iei aşa tragic? Era o nuanţă, era aşa... ca să mai discutăm între noi. Cum să vă las singuri? Nu v-aş lăsa niciodată, dacă eu ar trebui să fiu cea care alege!"
În realitate, ceea ce voiam să scot în evidenţă era tocmai un ajutor pentru soţul meu. Nu cu mult timp în urmă trecuse la Domnul tatăl său, socrul meu, iar soţul meu era foarte afectat de această despărţire. În zadar încercam să-i stau alături, să-l încurajez, să-i spun că până la urmă era normal, cu toţii vom pleca într-o zi. Dar niciuna dintre încurajări nu-şi atingea ţinta potrivită. Orice aş fi încercat să-i spun, el îmi repeta mereu că nu am cum să înţeleg, că nu sunt eu afectată în mod direct.
În această împrejurare, cu el foarte afectat şi cu mine care nu "îl înţelegeam", am scos "arma secretă". Socrul meu era un om foarte credincios şi bun. Vorbea frumos, se comporta frumos şi era mai mereu primul la biserică ori de câte ori era o celebrare. Se spovedea des şi se împărtăşea zilnic. Personal, nu i-am reproşat nimic niciodată! Probabil că tocmai de aceasta soţul meu era atât de afectat de plecarea lui. Şi cum spuneam, am decis să folosesc "arma secretă".
"Tu spui că orice an în plus este un dar din partea lui Dumnezeu şi nu te contrazic, dar dacă e să mă refer la tatăl tău, el era atât de bun şi credea atât de tare în Dumnezeu. Când iubeşti cu adevărat pe cineva, doreşti să fii cu acea persoană. Sunt convinsă că Dumnezeu îl iubea foarte tare pe tatăl tău, aşa cum şi tatăl tău îl iubea pe Dumnezeu. Tocmai de aceea, plecarea lui din această lume înseamnă întâlnirea cu Cel pe care l-a iubit o viaţă, pe care l-a slujit şi pentru a cărui întâlnire a lucrat toată viaţa. De ce să suferi? Oare nu cumva tu eşti cel egoist? Nu cumva tu îl voiai pe tatăl tău lângă tine, în timp ce Dumnezeu, pe care l-a slujit o viaţă, l-a chemat să-l răsplătească? Şi apoi, tu mă ai pe mine, îi ai pe copii, ne ai pe noi toţi, nu eşti singur! Nu cumva tocmai de aceasta Dumnezeu mi te-a oferit, pentru ca să-ţi stau alături? Iată-mă alături de tine! Ştiu că ţi-e greu, dar sunt aici, sunt şi la bine, şi la greu, aşa cum am promis." Şi l-am îmbrăţişat... (Andreea)
