de pr. Florin-Petru Sescu

Am încheiat anul 2024, anul jubiliar al Centrului Misionar Diecezan - 25 de ani de existenţă, şi am păşit într-un nou an jubiliar, 2025, intitulat "Pelerini ai speranţei". Într-o lume atât de zguduită de conflicte şi tensiuni, într-o lume care tinde să-şi piardă orizontul, invitaţia Papei Francisc este aceea de a fi purtători de speranţă, dar nu oricum, ci asemenea unor discipoli-misionari ai lui Cristos, aşa cum ne propune noul an pastoral al Diecezei de Iaşi.

Speranţa este acea încredere că evenimentele şi împrejurările din viaţa unui om vor avea o rezolvare favorabilă, vor avea un rezultat pozitiv. Nu cred că există în momentele de criză şi tensiune un sentiment mai plăcut decât acela că toate se vor sfârşi bine în cele din urmă. Acest rezultat pozitiv este, mai întâi de toate, împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu, acea împărăţie a iubirii şi a păcii pe care Isus Cristos nu a încetat niciodată să o anunţe.

Dacă "Isus este înainte de toate - aşa cum spunea Sfântul Paul al VI-lea - primul şi cel mai mare evanghelizator", atunci şi noi avem datoria de a anunţa mântuirea, nu doar ca eliberare a omului de tot ceea ce-l oprimă, ci mai ales ca dar al lui Dumnezeu, ca eliberare de păcat şi de rău.

Această Împărăţie este, în primul rând, un dar mântuitor venit de la Domnul, dar, în acelaşi timp, şi un câştig al omului, pentru că cere efort şi suferinţă; cere o viaţă conformă cu evanghelia; cere renunţare şi o întoarcere interioară totală, o convertire radicală. Dacă vrem să fim purtători de speranţă, atunci trebuie să fim purtători de Cristos, singura ancoră ce poate susţine speranţa adevărată.

Într-o închisoare din China, o fetiţă de trei ani pe nume Siao-Mei a fost timp de trei luni de zile purtătoare de Cristos pentru deţinuţii creştini arestaţi şi închişi acolo. Purtând în fiecare zi trei pâini mici în închisoare, nimeni nu a suspectat că acel copil ar putea să-l poarte pe Isus euharisticul celor închişi, dar ea a făcut-o cu mult curaj şi seninătate. După ce şi-a terminat misiunea, a fost întrebată ce anume îşi doreşte ca răsplată, iar ea a răspuns: "L-am purtat în fiecare zi pe Isus, dar n-am putut niciodată să-l primesc. Acum vreau să-l primesc şi eu ca premiu, pentru că am văzut cât de fericiţi erau cei care-l primeau." A primit Prima Sfântă Împărtăşanie la numai trei ani şi nouă luni.

Privind la exemplul acestei copile, îmi vine să spun că îl primim pe deplin pe Isus Cristos şi speranţa sa atunci când ştim să-l oferim şi altora, atunci când îl facem cunoscut, atunci când îi împărtăşim şi pe alţii cu prezenţa sa. Iar pentru această misiune nu există limită de vârstă. Nu există limită în ceea ce priveşte apropierea de Dumnezeu, de cunoaşterea şi prietenia sa. Cei care se lasă atinşi de Dumnezeu, cei care îl cunosc, îl văd şi i se abandonează devin purtători de speranţă, plini de bucurie şi pace. Ei primesc vestea cea bună, se reunesc în numele lui Isus şi caută împreună împărăţia iubirii şi a păcii, pentru a o construi şi a o trăi, mai ales ca prelungire a Sfintei Liturghii.

Evanghelizarea este harul şi vocaţia proprie a Bisericii, este identitatea sa. Biserica există pentru a evangheliza, pentru a fi un canal al harului. Ea trebuie să continue să se evanghelizeze pe ea însăşi, pentru ca tezaurul preţios şi viu pe care l-a păstrat să-l poată comunica din ce în ce mai bine.

Să fim misionari şi purtători ai speranţei în anul pe care l-am început!