Speranţa, modul de a realiza visurile
de pr. Felix Roca
A vorbi la începutul anului de speranţă poate fi o obişnuinţă sau o formalitate, deoarece în această perioadă se spun numai lucruri frumoase şi se fac urări care să ne ajute să privim cu mai multă încredere timpul ce ne stă în faţă transformându-l într-un nou început. Dincolo de toate acestea, speranţa este sădită în inima omului, face parte din el, deoarece viaţa fără speranţă este ca o corabie fără pânze.
Tinereţea este caracterizată de speranţă, de visuri, de dorinţe măreţe, dar şi riscul ca speranţa să se transforme în disperare este atât de ameninţător. Cum putem face să fim oameni şi misionari ai speranţei în aceste timpuri atât de tulburi?
Papa Benedict al XVI-lea, după ce a scris o enciclică despre caritate, în cea de-a doua sa enciclică a vorbit tocmai despre speranţă. Papa spune la începutul scrierii sale: "În speranţă am fost mântuiţi [...] Mântuirea ne este oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranţa, o speranţă în care putem avea încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar şi un prezent plin de greutăţi, poate fi trăit şi acceptat dacă ne îndreaptă spre un ţel şi dacă de acest ţel noi putem fi siguri, dacă acest ţel este atât de mare încât să justifice drumul."
Papa Francisc a dorit ca tema jubileului de anul acesta să fie "Pelerini ai speranţei". Adresându-se tinerilor, le spune: "Speranţa este tocmai o forţă nouă, pe care Dumnezeu o revarsă în noi, care ne permite să perseverăm în alergare, care ne face să avem o «privire lungă» care merge dincolo de dificultăţile prezentului şi ne îndreaptă spre o destinaţie sigură: comuniunea cu Dumnezeu şi plinătatea vieţii veşnice."
Aceasta este speranţa care trebuie să caracterizeze viaţa fiecărui creştin, a fiecărui tânăr. Nu putem însă ascunde că de multe ori orizontul nostru este atât de întunecat. Întorcându-ne în trecut, privind viaţa noastră de acum, visând viitorul, suntem, uneori, ca Zaharia care, deşi are marea ocazie de a fi faţă în faţă cu Dumnezeu, nu este antrenat să spere şi îşi îndeplineşte slujirea cu obişnuinţa celui care ştie că nu se poate bucura de "surprize, surprize"! Rămâne mut tocmai pentru că nu vrea să accepte că speranţa lui Dumnezeu, ce i-a fost dăruită, acum se realizează în el, deoarece speranţa vede spicul, atunci când ochii noştri de carne nu văd decât bobul care putrezeşte... "Esenţialul este invizibil ochilor".
Aşadar, speranţa nu este un vis, ci modul de a realiza visurile. Atunci când intervine Dumnezeu, "ţinutul pustiu şi uscat se va veseli, deşertul se va bucura şi va înflori cum înfloreşte crinul", spune profetul Isaia (Is 35,1). Iar Cristos confirmă că în el această speranţă devine realitate: "Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi auzit şi aţi văzut: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună" (Mt 11,4-5).
Speranţa este aceea care re-începe mereu, iar lumea va aparţine mâine celor care îi vor fi oferit speranţa cea mai mare, tocmai pentru că tot întunericul din univers nu poate stinge o candelă aprinsă! Iată motivele pentru a deveni tot mai mult misionari ai speranţei!
