de pr. Iosif Antili

În dieceza noastră, anul pastoral este dedicat temei "Discipoli misionari ai lui Cristos". Aceasta este o temă provocatoare, deoarece, prin simpla sa formulare, surprinde sensul profund al existenţei noastre creştine. Şi întrucât pe 26 ianuarie celebrăm Duminica Cuvântului lui Dumnezeu, consider oportună o reflecţie despre relaţia dintre cuvântul lui Dumnezeu şi figura discipolului misionar.

Ne mai simţim noi discipoli ai lui Cristos? Noul Testament conţine unele pagini splendide despre tema uceniciei. Din Evanghelia după Sfântul Marcu aflăm că invitaţia lui Isus la urmarea sa este adresată deopotrivă discipolilor şi mulţimii (cf. Mc 8,34). Ceea ce defineşte discipolul este urmarea lui Cristos şi modelarea comportamentului propriu după cel al lui Cristos (cf. Mc 8,34-38; 10,21.42-45). Conform Faptelor Apostolilor, denumirea de discipol se referă la orice credincios, fie că l-a întâlnit pe Cristos în timpul vieţii sale pământeşti, fie că nu (cf. Fap 6,1-7; 9,10-26). Aceasta înseamnă că orice botezat este prin definiţie un discipol al lui Cristos. Iar una dintre notele fundamentale ale discipolului autentic este fidelitatea faţă de cuvânt: "Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera" (In 8,31-32). Ucenicul creşte la umbra Învăţătorului, redefinindu-şi comportamentul şi gândirea după mentalitatea lui Cristos. Când atinge gradul de competenţă recerut, discipolul este trimis în misiune. Misiunea discipolului este o prelungire a misiunii pe care Isus însuşi a primit-o de la Tatăl (cf. Lc 4,17-21). În trimiterea discipolilor în misiune descoperim, de fapt, funcţia misionară a Bisericii. Misionarii creştini pornesc în misiune cu împuternicire din partea lui Cristos şi îl reprezintă pe acesta: "Adevăr, adevăr vă spun: cine îl primeşte pe cel pe care îl voi trimite, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis" (In 13,20).

Unealta privilegiată a misionarului este cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta posedă o energie uimitoare, căci "cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere" (Evr 4,12). Într-una dintre scrisorile sale pastorale, Sfântul Paul evidenţiază multiplele potenţialităţi ale cuvântului lui Dumnezeu: "Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a dojeni, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună" (2Tim 3,16-17).

Se impune aici o observaţie cu privire la succesul repurtat de Biserică în primele secole ale creştinismului. Diferite studii relevă faptul că misionarii creştini din primele secole aveau o cultură retorică. Aceasta înseamnă că deţineau arta de a alcătui şi a expune un discurs convingător, în cadrul căruia citarea Sfintei Scripturi şi interpretarea acesteia ocupa un loc fundamental. Aceasta dădea substanţă şi autoritate discursului misionarilor care aduceau din ce în ce mai mulţi oameni la credinţă.

Trebuie să o spunem clar şi răspicat: mulţi creştini din zilele noastre sunt foarte precar echipaţi din punct de vedere biblic. Un creştin insuficient iniţiat în tainele Scripturii nu poate fi un real discipol misionar. Criza creştinismului actual este în considerabilă măsură o criză a cuvântului, care nu mai este receptat în forţa sa creatoare şi mântuitoare.

Între discipolul misionar şi cuvântul lui Dumnezeu trebuie să existe o intimitate profundă, aproape o complicitate. Fără o întoarcere hotărâtă la Sfânta Scriptură nu se poate spera într-o reală reuşită a demersului misionar şi nici nu ne putem aştepta la o revigorare a vieţii Bisericii. Aceasta este marea provocare a zilelor noastre. O vom accepta?