de Vlad Ropotică
Se spune că marii actori ajută scenariştii prin momente de inspiraţie care nu apar în scriptul original. Într-una dintre capodoperele filmului românesc, Ticăloşii (după un roman de Dinu Săraru), Gheorghe Dinică rupe ritmul şi inventează o replică care nu era prevăzută în scenariu. Adresându-se fostului revoluţionar Didi Sfiosu, pune în gura personajului său o remarcă aparent tristă: "Sfiosule... Dă-te jos de pe baricadă, piaţa s-a curăţat... creşte iarba...". Cu alte cuvinte, Revoluţia e gata. Viaţa a revenit la normal.
Greu de acceptat aşa ceva de orice revoluţionar. În gândirea acestor oameni, persistă parcă acel virus descris de Leon Troţki ca fiind necesitatea "revoluţiei permanente". Dar, aşa cum se întâmplă adesea, realitatea contrazice idealismul revoluţionar. În anii '90, un ziarist român se întreba într-un editorial: Oare cum ar arăta un roman despre a doua zi după o revoluţie? Cum ar descrie un mare scriitor viaţa din acel loc unde revoluţia s-a încheiat, extazul şi exuberanţa acelor momente unice care s-au dus şi acum oamenii stau zgribuliţi, înghesuiţi, dimineaţa devreme în autobuzul care îi duce spre locul de muncă?
Cred că această întrebare reflexivă este bine să ne-o punem fiecare atunci când depăşim o sărbătoare, un moment important. Atunci când mirele agaţă în şifonier costumul şi mireasa schimbă rochia cu hainele de casă. Atunci când Crăciunul, Paştele sau sărbătorile de familie trec şi viaţa îşi reia cursul firesc. Atunci, ce rămâne? Unii încearcă, asemenea Sfiosului, să stea mereu pe baricade, să prelungească momentul excepţional cât mai mult timp. Ştiţi probabil acei oameni care merg într-o vacanţă specială şi apoi postează în mediul online fotografii din locurile vizitate timp de mai multe luni. Realitatea însă este nemiloasă: oricât ai posta în social media, vacanţa e gata.
E bine să fie aşa! Sărbătoarea este minunată tocmai prin excepţionalitatea ei. O melodie foarte frumoasă spunea: "Dacă-n fiecare zi Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi." Nu e chiar aşa. Crăciunul e minunat prin faptul că e doar o dată pe an. Îl aşteptăm, ne pregătim pentru el şi apoi ne rămâne acel gust bun, acea aromă care ne mai conduce un timp.
Ce facem după? Un timp, de obicei scurt, trăim ascultând ecourile sărbătorii. Mai e ceva mâncare festivă prin frigider, mai sunt ceva decoraţiuni pe străzi. Apoi, piaţa se curăţă, creşte iarba. Începe acel timp pe care adesea îl ignorăm. În apropierea marilor sărbători suntem chemaţi la o pregătire specială. La un timp în care să ne gândim la marile momente ce vor urma. Dar atunci când sărbătoarea trece, parcă uităm tot acel drum de pregătire.
De fapt, calitatea vieţii noastre umane, sociale, dar şi religioase stă nu în momentele de extaz şi euforie, ci tocmai în aparenta banalitate "de peste an". În învăţăturile sale, Isus le repetă apostolilor de multe ori un îndemn la o veghere continuă, nu ca o stare de perpetuă revoluţie, ca un extaz continuu, ci ca o îndeplinire constantă a unei datorii de zi cu zi. Descriind un administrator corect, apreciat de stăpânul său, Isus îl descrie ca fiind tocmai acel om care îşi face datoria zilnic, fără a se alarma, dar şi fără a deveni delăsător.
Sărbătoarea a trecut. Vor mai veni altele. Şi vor trece. Dar un creştin îşi împlineşte misiunea nu "la Paşti şi la Crăciun", ci zi de zi, ceas de ceas. Poate că e mai palpitant să stai pe baricade şi să te simţi revoluţionar, dar viaţa adevărată e dincolo de spectacol şi artificii. E alături de soţ sau soţie, de copiii tăi, de cei de aproape, de cei care sunt nevoie şi în zilele festive, dar mai ales dincolo de ele.
